Dorind ca întreaga stagiune să se afle sub
semn aniversar, marcând astfel cei 65 de ani trecuţi de la prima ridicare de
cortină la Opera din Timişoara, dar şi să ofere publicului o nouă montare a
unei creaţii îndrăgite din marele repertoriu universal, directorul Corneliu
Murgu a gândit deschiderea „în forţă“, printr-un adevărat eveniment, atât prin
punerea în scenă a romanticului Faust de
Gounod, într-o montare „grand opera“, cât şi printr-o distribuţie ce cuprindea
„capete de afiş“ precum basul Roberto Scandiuzzi sau soprana Nicoleta Ardelean,
alături de tânărul tenor Like Xing, apreciat recent şi la concursul
„Operalia-Domingo“, dar binecunoscut publicului timişorean, din spectacole
anterioare.
La conferinţa de presă am aflat că partitura
se prezintă integral, fără „tăieturile“ tradiţionale, că regizorul şi
scenograful Mario de Carlo – italian care a semnat deja câteva producţii de
mare succes în acel teatru – a dorit să creeze atmosfera gândită de Goethe şi
Gounod pe coordonate cumva universal valabile, aşa cum şi coregraful Răzvan
Mazilu a conceput Noaptea Valpurgiei ca
o „nebunie“ a celor de atunci şi de acum, dar şi că dirijorul David Crescenzi
aborda pentru prima oară partitura, asemeni sopranei Nicoleta Ardelean, în timp
ce Roberto Scandiuzzi preciza că revine cu mare plăcere în teatrul unde, cu
prilejul evoluţiei sale din trecuta stagiune în Attila (în concert), a descoperit un mod de lucru, o ambianţă şi un
ansamblu „ca în Occident“, seriozitate, profesionalism şi calitate la nivelul
marilor scene pe care a cântat, de-a lungul vremii, şi alături de tenorul
Corneliu Murgu, managerul Operei, ceea ce (şi) pentru renumitul solist
constituia şi o plăcere şi o garanţie a unei producţii de valoare.
Biletele s-au vândut cu două săptămâni
înainte, cererea fiind, în continuare, enormă, o sală arhiplină aplaudând
entuziast o reprezentaţie de anvergură, concepută pe coordonate clasice dar cu
elemente de noutate, completând decorurile cu proiecţii perfect integrate –
logic şi imagistic – fiecărui tablou în parte (evocarea Margaretei, apoi vinul
„curgând“ de „undeva“ pentru a fi oferit celor de la chermeză, jocurile de
forme şi culori ce preced desfăşurările din Valpurgiaetc.). Un imens „glob pământesc“, aflat iniţial în camera bătrânului
savant, devine spre final „închisoarea“ Margaretei, pentru ca pe ultimele
acorduri să-l regăsim din nou în decorul din Prolog, Faust redevenind bătrân, închizând astfel „cercul“ cu
multiple semnificaţii. O balustradă în forma unei mâini cu degetele crispate,
parcă într-un gest de posesie/constrângere implacabilă, se regăseşte deopotrivă
în camera lui Faust şi în faţa casei Margaretei. Mai sunt şi costumele de Ev
Mediu, dar cu trimiteri la portul olandez (chermeza sugerând un celebru tablou
de Breugel, care, de altfel, guvernează scena în fundal) sau poate la cel al
soldaţilor spanioli. Luminile contribuie la împlinirea unor momente de mare încărcătură
emoţională şi dramatică. „Vietăţi“ se târăsc mai tot timpul în preajma lui
Mefisto, deosebit de expresive, se implică şi în acţiune, pentru că, spre
exemplu, în „scena bisericii“, Margareta ţine în braţe un copil (înfăşurat în
roşu-negru), pe care acele „jivine“ i-l smulg din braţe, îl dezbracă şi… dispar
cu el, efectul fiind de mare impact. Mefisto este îmbrăcat iniţial (poate
surprinzător) în alb, apoi în negru sau în roşu, Faust şi Margareta – în alb
sau negru. În tabloul coregrafic se integrează şi bine ştiute personaje
mitologice sau din antichitate, soldaţi sau apariţii „de cabaret“, toate extrem
de elegante şi sugestive.
Pe de altă parte, Mefisto nu are nimic
malefic, ba chiar, exceptând câteva secvenţe, este relaxat, amuzat, amabil şi
zâmbitor, iar duelul dintre Faust şi Valentin nu are loc în realitate, ci
Mefisto le conduce gesturile de înfruntare (fără spadă) ca într-o vrajă ce
determină uciderea oşteanului. În rest, eroii evoluează aşa cum îi ştim, în
acea seară beneficiind de interpreţi pe măsură. Like Xing a surprins extrem de
plăcut prin glasul cald, penetrant, cu acut strălucitor şi frază condusă cu
rafinament, căpătând acum şi dezinvoltura necesară, aducând şi o anume inocenţă
ce susţine foarte bine ideea regizorală. Roberto Scandiuzzi a demonstrat încă o
dată că este un atent cunoscător al stilului muzicii franceze, mizând mult pe
inflexiuni şi accente expresive, nu pe forţă, construindu-şi cu inteligenţă
demersul artistic în maniera mai curând insinuantă decât dominatoare. Nicoleta
Ardelean – o eroină credibilă, dar fără o implicare specială în joc şi
atitudine, cântă îngrijit, sensibil, deşi glasul parcă nu mai are „caratele“ de
altădată. Dan Patacă este un Valentin convingător, Gabriela Varvari (Siebel) –
un adolescent simpatic, cu un cânt pe măsură, Ramona Zaharia are glas frumos şi
personalitate pregnantă chiar şi în Martha, iar Mihai Sâmbotean – o voce robustă
în Wagner.
Balerinii au avut intervenţii plastice şi
(din nou) de efect, cu mişcări lascive sau gesturi frânte, cu graţie sau
explodând temperamental, Răzvan Mazilu adaptându-şi conceptul posibilităţilor
ansamblului. Corul pregătit de Laura Mare a demonstrat că poate să cânte
excelent şi în nuanţe estompate, aspect poate surprinzător la chermeză (când,
de obicei, totul este în forte) dar bine gândit, „corul soldaţilor“ stârnind,
firesc, ovaţii prelungi. Orchestra a creat pagini superbe, cu o paletă expresivă
adesea impresionantă, dirijorul David Crescenzi reuşind să conducă nu doar cu
siguranţă (şi… fără decalaje!) cele peste trei ore de muzică, ci şi perfect în
spiritul muzicii romantice franceze, solourile instrumentale fiind, la rândul
lor, impecabile.
O seară cuceritoare, în realizarea căreia
s-au implicat cu pasiune absolut toţi angajaţii, de la director la ansamblu,
solişti sau tehnicieni, un public încântat, cu mulţi spectatori străini şi
comentatori sosiţi special de peste hotare… Un program de sală elegant şi, până
în octombrie 2013, promisiunea altor repere de certă atractivitate, aducând
ceva nou, deosebit, onorând tradiţia unui teatru liric situat, de mulţi ani, în
fruntea celor din ţară, ceea ce se confirmă din plin cu fiecare nouă producţie
prezentată la sediu sau „în deplasare“. Cu siguranţă, aşa vor fi şi Scripcarul pe acoperiş şi Falstaff şi Requiem-ul de Verdi…