Biblioteca din pod
Se cunoaşte starea de exaltare care animă
ultimele clipe ale bolnavilor de tuberculoză. Toată frenezia dorinţei de a trăi
este cuprinsă în acestea. Tot aşa, societatea vieneză în anii ce au precedat
Primul Război Mondial, care a produs prăbuşirea imperiului în fruntea căruia se
afla, s-a lăsat dusă de un val de elan intelectual nestăvilit.
Ceea ce a creat Viena în aceşti ultimi ani
ai secolului al XIX-lea a rămas în cufărul de zestre al umanităţii. Sub
arcadele curţii interioare ale Universităţii răsunau paşii studenţilor care
audiaseră cursurile lui Wirchof şi Meynert sau care îl citiseră pe Freud,
prietenul lui Arthur Schnitzler sau al lui Stefan
Zweig. Acesta din urmă este cel care a scris prima biografie romanţată a
marilor artizani ai metodelor medicinii spirituale: Mesmer, Mary Baker Eddy şi
Freud. Titlul original este Die Heilung
durch den Geist (Vindecarea prin spirit). Franz Anton Mesmer este părintele
mesmerismului, adică al magnetismului animal din care a derivat hipnotismul şi
toate terapiile pe care le practică medicina alternativă cu metale, diverse
materiale sau cristale. Faptul că are loc un transfer natural de energie între
animale şi obiectele înanimate este o credinţă adâncă, magică şi de neîndepărtat
în gândirea prelogică a umanităţii.
Cât despre Sigmund Freud, capitolul din
carte ce îi este dedicat reprezintă doar un prim eseu romanţat al operei
psihanalistului. Reiese clar că înclinaţia literară a lui Freud se datorează
lui Zweig şi că unele nuvele ale sale îşi au rădăcini în psihologia abisală
freudiană.
Dar tocmai stilul uşor al lui Stefan Zweig
este motivul pentru care unii îi refuză statutul de mare scriitor. Aceasta nu
înseamnă că nu atrage prin voiciune, limpezime şi sentimentalism uşor, ceea ce
face ca el să se mişte cu uşurinţă şi să delecteze cititorii cu miniaturi
istorice romanţate, situându-se aproape de un Georges Lenôtre. Aşa se face că
schiţele din culegerea Die Sternstunden
der Menscheit (Orele astrale ale omenirii), tradus şi în limba română, să
constituie o lectură delectantă. Una din ele chiar se pretează la comentarii
medicale. Este vorba de Reînvierea lui
Georg Friedrich Händel. Compozitorul, aflându-se la Londra, în a doua jumătate
a vieţii sale face accident vascular cerebral probabil vertebro-bazilar. După
ce descrie cu validitate examenul neurologic al compozitorului aflat în comă,
schiţa relatează revenirea conştiinţei şi treptata sa recuperare neurologică.
Autorul consideră o minune faptul că, după un timp, Händel găseşte resurse de a
continua să compună. Această aproape restituţie ad integrum a geniului lui Händel este considerată de autor un
miracol. Neurologii cu experienţă ştiu însă că uneori coma într-un accident
vascular cerebral vertebro-bazilar poate să aibă drept urmare ieşirea
pacientului din comă şi revenirea sa către normal. Romanul Ungeduld des Herzens, tradus în limba română cu titlul „Suflete zbuciumate“ are ca personaj
secundar o pacientă des întâlnită în clinici neurologice. Edith, o tânără
paralitică, se îndrăgosteşte arzător de locotenentul Hofmiller, care îi împărtăşeşte
doar cu parcimonie sentimentele. TotuşI, mila, rugăminţile tatălui fetei şi
sfaturile doctorului Condor îl determină să accepte să devină logodnicul ei.
Contrar multor păreri privitoare la căsătorie, mila se dovedeşte a fi o umbrelă
mult prea mică pentru iubire. Nu numai medicina, dar şi psihopatologia apare în
nuvelele lui Zweig. Cunoscut şi pătruns oarecum în vocabularul cotidian, titlulAmok se referă la un fel de nebunie
malaesiană intrată cu drept de cetate în psihiatria etnografică. Aici, un tânăr
medic povesteşte cum în jungla unei insule din Oceania, o necunoscută dezlănţuie
patima şi nebunia. Nu este greu de recunoscut aici influenţa profesorului
pulsiunilor inconştiente, medicul vienez şi prieten apropiat, Sigmund Freud.
Modernul domeniu al victimologiei a fost
intuit în nuvela Schachnovelle (Jucătorul
de şah, Nuvela despre şah), publicată în anul 1942, nu cu mult înainte de
sinuciderea sa. Pe un pachebot de lux, un străin înfruntă un campion mondial la
şah. Cum şi-a câştigat el oare abilitatea la vârf a gimnasticii mentale? Victimă
a torturilor şi interogatoriilor Gestapoului, care urmărea să-i stoarcă informaţii
despre bunurile ascunse de familia imperială austriacă, este deţinut mult timp
în izolare celulară. Aici îşi exersează mintea cu un manual de partide de şah
furat de la anchetatori. Combinaţia dintre deprivarea senzorială a recluziunii şi
învăţarea pe dinafară a partidelor de şah îi ascute în mod inimaginabil mintea.
Memoria fabuloasă a eroului este astăzi un fapt des întâlnit în psihologia
carcerală. Printre altele, epica scurtă a lui Stefan Zweig exemplifică concepţia
lui Goethe după care o nuvelă, spre deosebire de o povestire obişnuită, trebuie
să relateze o întâmplare nemaiîntâlnită.
Romanul tradus în limba franceză cu titlul Vingt-quatre heures de la vie d’une femme
(Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei) poate interesa pe acei
psihiatri care se ocupă de un nou capitol al acestei specialităţi – compulsive gambling (jocul de noroc
compulsiv) sau altfel spus, mania jocurilor de noroc. Acţiunea se petrece pe
Riviera franceză unde, la cazinoul din Monte Carlo, o tânără văduvă se îndrăgosteşte
de un tânăr, împătimit atras de ruletă, cu care are o idilă de o noapte, după
care încearcă să-l convingă să renunţe la jocurile de noroc. Nu reuşeşte,
acesta renunţând la o dragoste promiţătoare pentru a arunca în joc banii primiţi
de la „binefăcătoarea“ sa de douăzeci şi patru de ore, sucombând însă până la
urmă pasiunii sale obsesive de jucător înrăit, care i-a luat viaţa împingându-l
la suicid. Tabloul psihologic al meandrelor chinuitoare din stările afective
ale compulsiei jocurilor de noroc este redat de scriitor cu un spirit de
observaţie psihologic ascuţit, putând alimenta textul unui articol de
specialitate. Despre acest roman, Maxim Gorki a spus că nu a mai citit ceva
care să aibă atâta profunzime.
Să fie oare acest tragism care impregnează
atmosfera intelectuală a Vienei de la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al
XX-lea o premoniţie, un cântec de lebădă al unui imperiu care se prăbuşea în
Primul Război Mondial? Sinuciderea era actul care se ivea frecvent în
Austro-Ungaria, aşa cum se întâmplă domnişoarei Else a lui Arthur Schnitzler,
în romanul care se încheie cu o mişcătoare descriere a simptomelor produse de
ingestia unei doze letale de veronal.
Criticii
scriitorului s-au împărţit în două tabere. Unii i-au reproşat că mizând pe
facilitatea lecturii, a adoptat un stil superficial; alţii au recunoscut în uşurinţa
condeiului său un desăvârşit povestitor. În ceea ce mă priveşte, nu pot să nu mărturisesc
faptul că întâlnirea cu emanaţia cizelării giuvaericale a intelectualităţii
psihanalitice, focalizată pe frământările ascunse ale psihicului şi dezvoltând
o aprofundată cunoaştere a fenomenelor mentale abisale şi de limită, a avut o
influenţă covârşitoare asupra drumului profesional pe care l-am urmat.