Stagiunea
Filarmonicii bucureştene a propus, la mijloc de martie, un program aparte, alăturând
opusuri de mare frumuseţe din epoci şi stiluri extrem de diferite, compuse cam
la un secol distanţă, punând astfel „faţă în faţă“ o creaţie foarte îndrăgită
de public şi o alta rar cântată la noi tocmai prin modernitatea şi
complexitatea ei. Un „experiment” deosebit de interesant, dar mai curând pentru
muzicieni, melomanii „tradiţionali“ renunţând să asculte superba lucrare scrisă
la începutul veacului trecut.
Sub
bagheta apreciatului dirijor Jin Wang, stabilit de multă vreme la Viena, dar
frecvent invitat la pupitrul orchestrelor noastre, Filarmonica a abordat Triplul concert de Beethoven, colaborând de această dată cu tineri solişti
deja binecunoscuţi în circuitul vieţii muzicale – violonista Ioana Goicea,
violoncelistul Ştefan Cazacu, pianistul Andrei Licareţ –, a căror evoluţie a
demonstrat experienţa acumulată în interpretarea muzicii de cameră, ştiind să
se relaţioneze, să se coordoneze cu rigoare şi supleţe, într-o partitură care,
poate mai mult ca altădată, mi-a dat senzaţia că a fost concepută, de fapt,
pentru această formulă de trio, posibil să fie prezentată ca atare, suportul
orchestral rămânând, în general, în plan secund. Cu atât mai mult s-au reliefat
datele tehnic-expresive ale fiecărui solist, violonista preferând latura
virtuoz-explozivă, uneori poate prea accentuată în raportul cu partenerii de
dialog, violoncelistul aducând şi cantilena şi jocul alert pe corzi,
predominând însă sensibilitatea şi frazarea generoasă, în timp ce pianistul a
susţinut cu acurateţe şi tuşeu cald intervenţiile pe care le-aş fi dorit totuşi
mai pregnante. Dar a fost, cu siguranţă, un trio omogen şi suplu, echilibrat şi
bine relaţionat cu orchestra, care a acompaniat cu discreţie şi precizie,
aplauzele prelungi ale publicului determinând şi un superb bis al trioului, de
o poezie cuceritoare.
După
pauză, am pătruns într-o cu totul altă lume, opera Castelul prinţului Barbă-Albastră de Bartók aducând sonuri expresioniste şi de factură impresionistă,
dar şi cu ecouri clare din folclorul maghiar, ţesând o atmosferă stranie,
uneori terifiantă, aşa cum însăşi „povestea“ o cere. Prefaţată de cuvintele
rostite de Vladimir Popescu-Deveselu, adresându-se, ca în baladele de Ev Mediu,
„domnilor şi domniţelor” (text tradus din varianta originală), muzica plină de
mister, sugerând castelul cu tainele sale, s-a construit în acumulări şi
izbucniri orchestrale de mare efect, dar perfect integrate derulării acţiunii;
replicile soliştilor, la început calme şi reţinute, se transformă în ample desfăşurări
dramatice, mezzosoprana rămânând permanent în prim-plan. Invitarea Aurei
Twarowska, după o prea îndelungată absenţă, pe scena bucureşteană, pentru a
interpreta rolul Judit, a fost foarte inspirată. Glasul său amplu, cu o uimitoare
egalitate de registre, condus cu inteligenţă şi profundă înţelegere a semnificaţiilor
şi simbolurilor cuprinse în fiecare cuvânt, expresivitatea şi maleabilitatea
cu care a rezolvat ţesătura solicitantă şi dificilă au impresionat şi sub
aspect pur muzical, dar şi ca implicare în trăirea personajului; experienţa sa
ca solistă a Staatsoper Viena, unde de-a lungul anilor a conturat roluri
variate ca factură, şi-a spus din plin cuvântul. Incisivă, dramatică, înspăimântată
sau atrasă de necunoscutul celor şapte uşi ferecate, cântând în forţă sau abia şoptit,
eroina sa a convins şi a captivat, publicul (re)ascultând cu încântare o artistă
care sper să revină cât de curând pe afişul de concert (poate şi de spectacol)
bucureştean. În rolul prinţului, gândit de fapt pentru bas, a apărut baritonul
Valentin Vasiliu de la Opera Naţională, care şi-a etalat timbrul „negru“, a
parcurs partitura destul de restrânsă într-o manieră să spunem rezervată şi
oricum neimplicată, punctând doar cu corectitudine scurtele intervenţii, mai
consistente spre final, optând pentru o versiune dură a personajului care ar
trebui să fie mult mai nuanţat ca stări şi reacţii, cu un plus de anvergură.
Cântând în limba germană, cu o dicţie clară şi o pronunţie adecvată, cei doi
solişti au „dialogat“ permanent cu orchestra care s-a întrecut pe sine, pe lângă
omogenitate şi sonoritate compactă, realizând o coloristică şi planuri
contrastante de o frumuseţe specială, răspunzând cu vizibilă plăcere cerinţelor
dirijorale. Chiar dacă a apelat la o gestică restrânsă, Jin Wang a reconfirmat
faptul că este un muzician de clasă, într-un repertoriu deosebit de bogat şi
divers, oferindu-ne acum o lucrare foarte specială, căreia i-a pus în valoare
întreaga complexitate şi mai ales întreaga încărcătură de stări şi sentimente,
într-o viziune clară, logică şi (din nou) captivantă, purtând spectatorii în
atmosfera unei lumi de mister, de tenebre şi de… poveste, transpusă pe note de
geniul lui Bartók.
Se prea poate ca în acea seară să fi asistat
la unul dintre vârfurile stagiunii curente, cu siguranţă la un concert de
referinţă, cu solişti din generaţii diferite, cu personalităţi la fel de
deosebite, colaborând însă impecabil – chiar dacă poate unii s-au evidenţiat
mai puternic –, în compania unei orchestre care a demonstrat că ştie să
interpreteze la fel de bine şi muzica romantică şi cea (să spunem) contemporană,
sub bagheta unui maestru care, şi de această dată, a meritat aplauzele
entuziaste ale celor aflaţi în sală. Iar locurile rămase goale – destul de
numeroase – au fost, din păcate, un semn că melomanii sunt atraşi, în
continuare, de „şlagărele“ creaţiei universale, dar reticenţi când este vorba
despre lucrări de secol XX – şi e păcat…
