Cu ajutorul unor
prieteni din Valea Jiului am aflat că „omorâtorii“ de strigoi încă există, ei
fiind răsplătiţi şi chiar ocrotiţi de comunitate. Nu-mi venea să cred, dar o
mare surpriză am avut când am discutat cu nea Rudi, unul dintre meşterii chemaţi
de momârlani să-i scape de strigoi. Ca să-mi abată atenţia spre alte întâmplări,
a ajuns să facă dezvăluiri incredibile.
În vagon cu militarii
Nea Rudi – Andrei
Radu Benke, după buletin – s-a născut la Turda, la 25 aprilie 1924. Părinţii şi-i
aminteşte doar din poveştile bunicului – „tata hăl bătrân“. Maghiari de
origine, ei şi-au lăsat copilul mic şi au plecat în Ungaria.
– Mai ştiţi ungureşte?
– Oho! Cum nu?! Şi
scriu, şi citesc, şi vorbesc.
– Cum aţi ajuns aici?
– La etatea de trei ani m-am trezit aici. Cum-necum, bunică-mea
a decedat, atâta ţin minte, că o ducea cu o căruţă, da’ nu era alai după ea, aşa
cum merge acuma după mort. Doar eu mergeam după căruţă şi mă jucam cu o ţăpuşă.
„El cânta frumos“,
adaugă Marina, nevastă-sa. Nea Rudi pare să nu o audă şi îşi continuă firul încâlcit
al gândurilor.
– În ’29 am venit de
la Turda, când era revoluţia la Lupeni. Ţin minte ca şi acum: ne-au băgat
ceferiştii într-un vagon cu militari că n-aveam biştari. Şi-a venit
controlorul. „Mergem la Lupeni, c-avem o luptă!“, or zâs militarii. Ce ştiam eu
ce-i aia luptă?
Era roşu
la faţă de părea că-i viu
– Când aţi auzit prima dată de strigoi?
– Prin ’37–’38. De la momârlani am auzit. Eram slugă la ai
lui Bâtcan. Aveau colibă pe Dealul Luleii. Erau cei mai bogaţi oameni de pe
Vale. Aveau 70–80 de oi, cam aşa ceva.
– Cine v-a spus de strigoi?
– Era unu de la Jieţ, îi zâcea Raida.
„Era o ţâră cam
stricat el, era bolnav cu capu’“, spune nevastă-sa.
– No, ăla a venit să-mi
spună că murise unu acolo la colibă şi tot umbla, strigonea. Umbla noaptea prin
casă, pe la vase, nu-i lăsa pe cei vii în pace. Şi-mi tot spunea că a fost unu’
care ştia să-i străpungă, să-i oprească. Şi zicea că nu-i greu: „Vin hăilalţi să-l
dezgroape, îl scot din mormânt şi nu trebe decât să cat la el să văd unde-i
inima şi să-l străpung“. Şi mi-or dat un corn de furşel, cu vârfu’ ars şi ascuţit,
şi m-or luat noaptea la morminţi. L-au dezgropat, m-au lăsat să caut la el, am
pus cornul de furşel drept pe inimă ş-am dat cu pumnu’ pe el. Că trebuia să
treacă prin inimă, dincolo. S-o tâmplat că a venit strâgoiu’ la cineva, la
Lenica lui Gariman. Ş-o vin’t Lenica să vorghiascî cu Pătru, hăl la care eram
io slugă. Şî m-am dus. „Hai, mă, uite-aşă, aşă… Tu ştii cum să faci c-ai mai
omorât strigoi şî nu ţî-i fricî!“. No, eu, copil de barabă, credeam că e joacă.
Mi-o dat un furşel dă-l cu trii coarni, nears, ne nimica. L-or dezgropat, l-or
chipăit la inimă şî zâce Lenica: „No, împunje-l, împunje-l aişi, aşa! Să iasă
furşelu’ prin el“.
– Şi când l-au dezgropat, cum l-au găsit?
– Aşa cum o fost, numa’ ce era roşu la faţă, de credei că-i
viu. Nu mirosea a mort. Zâşeai c-atunşi l-o băgat în groapă. După aia ştii că-i
strigoi. Or fost ocazii d-astea multe, nu le mai ştiu, am făcut şi puşcărie
apoi.
– Unde aţi fost închis?
– La Poarta Albă, cea mai grea colonie ce era în ţara asta.
Ş-odată am fost la o orezărie la Buciumeni. Ş-acolo ne-o ales; ne-o scos într-o
dimineaţă afară, eram vreo 400 şi ceva de puşcăriaşi. Pentru cules orez ne-or
dus acolo. No, o vin’t ş-o întrebat comandantu’: „No, care ce meserie cunoaşteţi?“.
Ş-or răspuns: ăla dulgher, ăla croitor, ăla cizmar. Io, zâc, „Miner!“. Lor le
trebuia meseriaş. Apăi, o început să mă ia la întrebări. „No, treci la o
parte!“. Mi-o dat un pachet de ţâgări, atunci erau Plugare – zece ţâgări într-un
pachet – ş-am început a fuma. Mă plimbam pe acolo ca Vodă prin lobodă. N-avea
treabă nime’ cu mine. Şî după ce o terminat tot, m-o întrebat iar: „Dar ca
artificier cum se lucrează?“. Ş-am explicat, tot i-am explicat şî gata. A doua
zî, m-au luat cu o motocicletă cu ataş şi drept în colonie m-au dus, la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. La trei zâle deja eram artificier. Fără examen, fără nimic.
– Şi ce trebuia să faceţi ca artificier?
– Era un munte, tot o stâncă, şi noi trebuia să-l traversăm.
Făcem o gaură de 30–40 de centimetri, puneam încărcătura în gaură, puneam
trei-patru metri de fitil ca să putem fugi de la locu’ de puşcătură, că ne
arunca chiatra pi noi. No, aşa am stat trei luni de zile. Pe urmă, mi-or dat
altceva. Aveam acolo două iepe-măgăreţe, noi le ziceam Împărătesele. Ş-apăi
aveam un căruţ lung de doi metri şi ceva şi ladă. Încăpeau în el patru sau
cinci bărbaţi. Seara, când se termina lucru’, eu duceam morţii. Mureau oamenii,
vai şi amar. În fiecare seară bătea toaca: retragerea. Apăi, vedeai: colo unu’,
colo altu’, căzuţi câte trei, câte patru. Aveam de la comandant o suliţă de-ălea
cum aveau ruşî baionetele, triunghiulare şi lungi, de 45 de centimetri, din oţăl.
Asta era băgată într-un bât, aşa ca o coadă de mătură, să nu se vadă ce-i. Îmi
spuneau Sacrificatorul.
– La ce vă folosea acea suliţă?
– Dezbrăcam morţii, îi puneam cu grijî pe spate, şî-i chipăiam
la inimî. Prima datî trebuia sî fac o împunsăturî la piciorul stâng, aci jos. Să
văd dacî nu mişcă. Că s-o tâmplat. O fost cari i-o băgat în groapă şi de-acolo,
„ţuşti!“, or plecat. Or făcut pe morţî pân’ i-o îngropat. Dacă nu se mişca îi dădeam
o împunsătură în coaste, da’ aici mai adânc, la un centimetru jumati, cam aşa.
Dacă nu se mişca nici atunci, puneam aici la inimă baioneta aia şi cu pumnul dădeam
în ea de ieşea prin partea cealaltă. Ca la strigoi. Era ascuţită rău. Avea o măciucî
pe ea de puteam da cu pumnu’. Eram meseriaş! Da’ ăştia nu guiţau, că nu erau
strigoi. Strigoiu’ guiţî când îl împunji. Învăţasâm pe Dealul Luleii.“
– Aţi găsit vreunul care să mişte?
– Nu! Ş-apăi, odată împunşi în inimă, nu mai mişcau.
– Pe mulţi i-aţi încercat cu suliţa acolo?
– Ăăă, mulţi. Peste 30 pe zi. Era de lucru, mă prididea
noaptea. Da’ n-am stat acolo mult, numa’ câteva luni, până-n 19 noiembrie 1953.
Atuncea ne-or retras. Câteva mii am fost în colonie la Poarta Albă. Pe toţi
ne-or luat şi ne-or băgat la Văcăreşti. Atunci s-a desfiinţat colonia de la
canal şi gata, ne-or retras.
Gâbu şi pălmacul
– Dar pentru ce v-au închis?
– Io eram pădurar, aveam armă şi muniţie, no. Eram după
liberarea din armată. Într-o sară, veneam din pădure. Duminică sara era. La crâşmă,
ca la crâşmă: lume multă, rachiu. Mă întâlnesc cu cineva, am ajuns la o discuţie
despre muieri. Şî omu’ mi-a dat o palmă. Când mi-a dat o palmă, io i-am dat cu
puşca în chept. Încet, aşa, nu tari. Era crâşma la aprozar atunşea. Am plecat în
sus, tot în ceartă. El a venit cu alţi pretini de-ai lui după noi. Când am fost
numa’ aciea, faţî-n faţî cu prăvălia lu’ Vârluţ, o vinit pe la spati şi mi-o
dat o palmî. No, când m-am întors înapoi, l-am luat di chept ş-am dat şî io. Ş-am
început a da: şî io, şî el, pân-am ajuns în marjinea drumului. Din urma noastrî
a venit Gâbu. Ăla era pretin cu mini, Dumitru Negoi îl chema. Era cocoşat şî
momârlanii îi zâceau Gâbu. El, când o văz’t că ăsta a dat în mine, o venit din
urmî şi-o dat cu pălmacu’, aciea, mai sus de ureche. Ş-apăi ăla o căz’t o ţâră-n
jenunchi, da’ pe mine mă ţân’ de chept, s-o ridicat iar în chişioari, i-o l-am
lăsat de chept, ş-o luat-o la fugî. Nu l-am mai văzut. A doua zî, io m-am dus
la Ocolul silvic cu raportu’. M-am întâlnit cu şefu’ de post de la Miliţie. Era
Mircioiu atunci. Am stat de vorbă cu el, l-am salutat, gata! Când m-am întors
aici, unde-i acum alimentara la Lonea, m-am întâlnit cu un frate al lui şi cu-n
pretin. Sî numa’ mă întreabă: „Bă, Rudi, cu ce l-ai omorât pe frate-miu?“. Io,
lemn. El: „Bă, unde l-ai dus, bă, că nu-l găsâm?“. Io, tablou. I-am spus cum o fost. În faţa direcţiei, m-am întâlnit
cu altu’, alt frate al lui, cu Ion, hăl batrân. Da’ mai era şi Valeriu din
Taia, nărodul ăla mare. Şî iar: „Bă, Rudi, di ce l-ai omorât pe frate-miu?“. „Păi,
zâc, dacî pe-aşa e vorba, hai la Miliţie!“. Am mers. Dat ei declaraţie, dat şi
io şî, „Noroc bun!“. După-amiazî o aduseră şi pe Marina – complicitate la crimă
– şî pe cumnatu-meu Ilie, şî pe Ilina. Eram ca nişte sarmale într-o oalî. Pânî
sâmbătă, nu s-a ştiut nimic. Sâmbătă, pe la amiaz, o vin’t un maior ungur,
Kerekeş îl chema. M-o legat pe mine de Gâbu, de câte-o mână, Marina înainte, eu
după ei, Gâbu după mine, miliţienii după noi. Ne-or adus pân’ aciea unde l-or găsât.
Aci s-o ţânut judecătoria. Preşedinte era unu’ Ciochină, veniseră doi avocaţi,
procuroru’, asistentu’ popular şi martori; 21 de martori erau contra noastră.
Dar n-or fost doi să spună la fel. La urmă, i-a pus judecătorul faţă în faţă pe
toţ: „Oamenilor, spuneţ cum l-aţ găsât. Oamenii ăştia trebuiesc pedepsâţ, dar
nu cum vreţ dumneavoastrî. Aici e lege!“. No, peste trei zâle, ne-or dat mandat
definitiv. Şî ne-or dus. Io am fost condamnat la trei ani, nevastă-mea la doi
ani jumate, pentru complicitate. Io am fost autorul principal şi ceilalţi mi-au
fost complici. Toţi.“
Marina intervine cu
explicaţii: „El a zâs că pentru mine s-o bătut. Că io, când am fost fată, am
vorbit cu hăla. Şî el l-a bătut la ambiţie, aşa. Asta era în 1952“.
Canceaua şi ţăpuşa
Dacă ai răbdare să
asculţi ce povestesc momârlanii în serile de iarnă, eşti obligat să-i dai
crezare lui nea Rudi. Nu mai dezgroapă nimeni morţii. Că au învăţat deja să-i
recunoască pe strigoi. Când cel ce închide ochii este roşu la faţă şi în prima şi
în a doua noapte de priveghi, e limpede că o să „strigoiască“. Şi ca să fie
siguri că nu mai au necazuri ori că nu-i afuriseşte popa de vor umbla să
dezgroape pe careva, dau fuga iute la omorâtorul de strigoi şi-l lămuresc să le
dea o mână de ajutor. Şi seara, înainte să se adune oamenii la priveghi, cel venit
dezbracă iute mortul, să nu strice hainele cele noi în care e îmbrăcat, scoate
„ţăpuşa“ de sub cojoc şi o înfige dintr-o singură mişcare drept în inimă. „Dacă
guiţă, e strigoi“. Apoi privegherea mortului poate să continue cu obişnuitele
farse şi glume ce-i împiedică pe oameni să adoarmă. Răposatul nu trebuie să fie
lăsat singur nicio clipă.
– Dar cu vecinul dvs. de pe uliţă cum a fost?
Că venea Maria şi-i umbla prin vase. Nu-l lăsa defel.
– A murit de câţiva ani şi nu-l lăsa în pace. Da’ l-o
chinuit mult. Maria Ciobanu o chema. Îmi spunea Jănică: „Nea Rudi, mi-e frică.
Nu mă lasă strigoaica“.
Intervine iarăşi
Marina, povestindu-ne cum a scăpat bărbatul celei moarte de frică: „Venea Maria
de la cimitir noaptea şi duduia prin vase. Bărbatu-său se ducea iute la
damigeană şi trăgea câte-o cancea de ţuică până cădea lat. Ş-apoi ea se tot
strigoia prin vasî, da’ el n-o mai auza. Şi-n noaptea hăilaltă la fel, şi-n
hailaltă la fel. Până ne-o chemat.“
– Da’ ţuica cine a băut-o?
– O băut-o el, ca s-adoarmî!
– Maria – strigoaica – nu a luat din ea niciun
păhăruţ?
– Nuuu! ş-apăi au scăpat şi de ea.
– Cum?
– Cu ţăpuşa! Da’ nu mai ştiu pe cin’ o chemat. Că n-o spus.
Lupta pentru o bucată de pământ
„Când am venit din
armată – am făcut armata la Cluj, la vânători de munte – am venit aişe, slugă
la ai lu’ Grunţă“, continuă nea Rudi: „Pătru Ispas al lui Grunţă îi zicea. Ş-apoi
no, dacă sus în plai colibele erau una lângă alta, acolo am cunoscut-o şî pe
Marina.“
Momârlanii din zonă
au două rânduri de case. Pe cele din sat, unde se trag iarna când vin zăpezile
mari, şi altele sus în munte, unde aveau păşunile. La cele de pe munte le zic
colibe, deşi uneori sunt făcute chiar mai acătării decât cele de jos. Întâmplarea
făcuse ca „ai lui Grunţă“ să aibă coliba lângă părinţii Marinei. Când se
terminau corvezile zilnice, tinerii mai aveau şi timp să se întâlnească. „Ăştia,
ai Marinei, aveau coliba mai jos de noi. Iar la Paşti m-or lăsat sângur cu oile
şi ei or plecat la nedeie, la neamurile lor, la cei al lui Ispas; îs la Jieţ,
acoló s-or dus.“
Şi, zice Marina, îmbujorându-se
de aduceri aminte: „A strâgat, de din jos, cătră noi, să-l ajutăm, că nu se
descurcă. Ş-am luat pe fraţii, aveam cu mine doi fraţi, şî ne-am dus. Sângur nu
putea să mulgă 70 de oi.“
Nea Rudi povesteşte
mai departe, uitând de crizele de tuse. Brusc s-a înviorat de când nu mai
trebuie să povestească despre strigoi şi strigoaice şi ţăpuşele cu vârful ars:
„Trebuia să fac caşul, să mulg oile, să-mi fac de mâncare, să duc oile la păscut.
Era mult de lucru. Şî, dac-o venit fraţii lu’ Marina, apăi o fost uşor. Pe unu’
l-am trimis să taie lemne şi să le pregătească de foc, pe altul cu oile şi eu
am rămas la colibă cu Marina ca să mă ajute la caş. Şi numa’ ce mă pomenesc a
treia zi de Paşti, cu batrânu’, tata lui Pătru Ion al lui Ispas: «Rudi, zâce batrânul, zâse Mărioara să
te duci acasă». Mărioara era nevasta lui Pătru. «Păi, di şe? Cî eu tre sî stau la oi.» «Lasî, du-ti, stau io la
oi.» Cobor eu de la colibă şi numa’
ce vin jos. Nime’ nu-m zâce nimic. Numa’ ce văd că pune Mărioara, nevasta lu’ Pătru
Ispas, apă într-o troacă şî-m zâce să mă spăl. Mi-o dat şi nişte haine d-ale
lui Pătru, c-ale mele erau răli. Şî când am fost gata, m-o chemat Pătru la el.
«No, Rudi, ţâni! Să ai să te duci la nedeie!» Şî mi-o dat bâtrânu’, ţân minti, 20 de lei. Atunci era nedeie
colea, la Gura Băniţei, mai sus de Răscoala. «Du-ti şî distreazî-ti! Da’ ai
grijî, mâini dimineaţî sî hii înapoi.» Da’
mi-o atras atenţia: «Să nu hii bătut!
Distreazî-ti cum vrei tu. Eşti liber.». Ş-aşa am plecat la nedeie în a treia zî
di Paşti, ş-am găs’t-o acolo pe Marina. Apăi, mai departe nu mai ştiu.“
– Las, că ştiu io, continuă Marina, că nu uit cum o fost.
– Spuneţi.
– Cum mă cunoştea de la oi, de la colibă, de pe munte, că-l
ajutasem, m-o strâgat acuma să mă omenească. Şi mi-o dat dintr-o sticlă nişte
vin: „Tu mai stai pe-aişea?“, faşe. „Mai stau“, zâc io. „Păi, aş avea sî
vorghesc şeva cu tine“. „Păi, ghini, mai stau“, zâc. Că acuma, pânî sara mai
era mult. Şî când sî plecăm, el s-o uitat lung după mini. Ş-o vin’t ş-o zâs:
„Ti duşi?“ „Mă duc.“ „No, hai cî merg şî io.“ Ş-atunşea, el m-o şerut: „Tu,
Marinî, uiti, io aş vrea sî mă-mpreun cu tini. Vrei sî te-mpreuni cu mini?“. Nu
uit hălea nişiodatî. Ş-am zâs cătră el: „Măi, omule. Io nu zâc că nu vreu, ori
că-s mai bunî io ca cine (tine) sau că tu eşti mai bun ca mine. Suntem săraşi
amândoi. Cum ni descurcăm?“ Cî el n-avea nhic (nimic). Era copchilu’ satului,
slugă la unu’ şî la altu’. Io aveam tatî şî ma-mî, da’ eram nouî fraţ. Şî era
lumea lipsâtî atunşea, nu ca acum. Acu au di toate helea. „Nu-i bai“, zâşe, „io
vin şî-ntreb: şi zâşeţ, vreţ s-o lăsaţ sî sî-mpreuni cu mini?“ şî o venit pe
sară la noi, ş-o vorghit toţ. Şî tata o zâs cătră noi: „Măi, copchii, io vă
las. Nu zâc că nu vă las. Sî vă-nţălejeţ ghini, sî trăiţ ghini. Cî io alşeva
n-am să-i dau. Ghite n-am să-i dau, oi n-am să-i dau, cai n-am să-i dau. Tot aşa-i
goalî şî ea ca şî tini. Da’ vă dau un dărab de pământ de-aişi sî vă faşiţ casî.
Luaţî-vă! Uiti, vă dau actu’, şî merjeţ cu mine. Ş-acoló vă las, pe iarbă
verde.“ Şî ne-am luat, şî ne-am făcut casî. Ş-atât ne-a dat tata: dărăbuţu ăsta
de pământ. Ş-apoi, Rudi s-o băgat la baie, la mină adică, şi ne-am făcut casî.
Am stat la mine pân-am gătat casa. El merjea la baie şî căpăta supliment, dar
suplimentu’ ăla nu-l mânca şi mi-l aduşea. El bea numa’ cafeiu, da pita şî ce
mai era pe lângă pită aduşea tot şi le dam la fraţii mei. Aşa au crescut. Ş-acuma
iacă mă judec de la pământ c-o soră de-a mea. Că vrea ea pământu’, că-i de la
tata. Costa mult atunşi să faşi acti, şî n-am făcut.
Fotografii de Petru
Ilie Birău