Tot ce le e specific dramelor de luptă (şi,
până la un punct, filmelor de sport) le face pe cele mai multe plictisitoare şi
uşor de ironizat: personaje rudimentare, clişee narative (preferatul fiind
acela al victoriei underdog-ului),
scenarii stupid de neverosimile. Aşa că, înainte de a începe să văd Warrior,
mi-am zis că, în cel mai rău caz, o să fie un izvor bun de glume, şi, în cel
mai fericit caz, voi avea parte de interpretări faine din partea lui Tom Hardy
şi Nick Nolte. N-am avut aşteptări prea mari şi de data asta mă bucur că m-am
înşelat. Filmul e mult mai bun decât speram.
După 14 ani de absenţă, fostul puşcaş marin
Tommy (Tom Hardy) se întoarce în Pittsburg, unde se va pregăti pentru cel mai
mare turneu de arte marţiale mixte din lume. Îl cooptează ca antrenor pe tatăl
său, Paddy (Nick Nolte), fost boxer şi alcoolic în recuperare, cu care nu a mai
vorbit din copilărie. În acelaşi timp, fratele său, Brendan (Joel Edgerton), cu
care a pierdut legătura în urmă cu mult timp, realizează că trebuie să se
întoarcă, la rândul lui, la lupte pentru a-şi salva familia de la faliment.
V-am pierdut deja interesul, nu? Sună banal, previzibil? Cam aşa şi e. Nu o să
vă dea pe spate originalitatea poveştii. Nu te uiţi la „Warrior“ ca să vezi ce se întâmplă, ci cum se întâmplă. Cum alege regizorul Gavin O’Connor să îţi spună ce
se întâmplă. Pot să vă promit însă că, în spatele poveştii aparent plate –
căci, da, premisa nu se poate duce în prea multe direcţii – sunt o mulţime de
straturi de descoperit, sensuri de descifrat şi actori de admirat.
Ca şi sportul brutal care oferă peliculei lui
O’Connor deopotrivă un fundal, un depozit de metafore şi un pretext pentru
crearea unor scene de luptă groaznic de eficiente, „Warrior“ are o eleganţă şi
o poezie surprinzătoare. Fără a fi subtil. Tehnica regizorală impecabilă –
căreia i se adaugă disciplina şi graţia unei distribuţii de excepţie – este
orientată cu totul într-o singură direcţie, precisă şi lipsită de ambiguitate:
filmul acesta vrea să te facă K.O. Şi va reuşi.
O’Connor, care a participat la scrierea
scenariului, a înţeles de mult că nu neapărat surpriza este responsabilă de
întreţinerea suspansului în filmul de sport. (Şi nici nu e aşa de relevantă.)
Unele dintre cele mai bune filme ale genului s-au inspirat din momente memorabile
din istoria sportului sau au avut puternice accente documentare sau biografice.
Nu contează că ştii scorul cu care se va încheia partida sau că la evenimentul
respectiv eroul tău se va accidenta. Dimpotrivă, sentimentul fatalităţii face
ca deznodământul victorios să fie şi mai catarctic. În „Warrior“, nu istoria
este motorul inevitabilului, ci soarta, anunţată de fragmentele din Moby Dick,
audio-book-ul care îi ţine de urât lui Paddy în momentele lui de singurătate.
Tema romanului – obsesia maniacală, violentă şi ritmul shakespearian al prozei
subliniază, deloc subtil (dar la ce i-ar folosi unui film de luptă să fie
subtil?), ce se întâmplă pe ecran. Brendan, Tommy şi Paddy reprezintă valori
tradiţionale ale familiei – asta dacă prin tradiţie ne întoarcem la Cain şi
Abel, sau la tragediile Greciei antice.
Fiecare film de sport are nevoie de un meci mare. În cazul „Warrior“, acesta
este Sparta, turneul în care se pun la bătaie 5 milioane de dolari şi în care
concurează cei doi fraţi. În regia lui O’Connor, Sparta devine un spectacol
grandios, cărnos, înfiorător despre răzbunare şi salvare. Ştim din prima parte
a filmului că urmează o ciocnire între cei doi fraţi, dar asta nu răpeşte din
emoţia vizionării. Ceea ce particularizează filmul lui O’Connor în raport cu
alte pelicule de sport este faptul că nu se opreşte asupra unui concurent sau a
unei echipe, ci urmăreşte mai degrabă ambele părţi, ceea ce înjumătăţeşte atât
filmul, cât şi empatia noastră. Dacă Brendan este eroul improbabil tipic, care
apără valori tradiţionale din poziţia underdog-ului
cu care e uşor să te identifici, cu Tommy poate fi puţin mai greu să ţii. Mai
degrabă antierou, ascunde mai mult din motivaţiile sale decât lasă să se vadă.
Îl domină o ură violentă ale cărei explicaţii rămân incomplete. Şi cu toate
acestea, bătălia lui interioară, cu proprii demoni, devine lupta cea mai
spectaculoasă din tot filmul.
Chiar dacă naraţiunea le va fi familiară
fanilor dramelor centrate în jurul unui erou improbabil, interpretările
actorilor, precum şi editarea secvenţelor de luptă fac ca Warrior să fie un
învingător atât în ring, cât şi în afara lui. Are unul dintre cele mai bune
finaluri pe care le-am văzut vreodată: muzical, dramatic şi poetic deopotrivă,
cu minim dialog, dar maximă tensiune. Piesa „About Today“ de la The National ţine loc de replici într-un
mod magistral, punctând sonor fiecare detaliu.
Bonus:
am terminat de văzut filmul fără să îmi întorc privirea de la ecran, pentru că
zbura dezgustător sângele sau dintele vreunui luptător în slow motion. O’Connor primeşte o bilă albă şi pentru bun gust. Nu
fetişizează şi nu glorifică violenţa, dimpotrivă. O foloseşte ca pe un
instrument de storytelling, ca pe o
alegorie permisivă şi ca interogare a multiplelor definiţii posibile ale
masculinităţii şi ale forţei.
„Warrior“ are personaje (aparent)
rudimentare, foloseşte fără jenă clişee narative, descrie parcursul victorios
al unui underdog cu motive nobile
pentru a intra în competiţie. Din acest punct de vedere, e tot ce te-ai aştepta
să fie o dramă de luptă. Şi totuşi, regizat şi jucat cu inteligenţă, te va face
K.O.
