Medicina este o facultate grea, solicitantă.
Şase ani de studiu, zeci de examene, program încărcat în fiecare an, concurs de
rezidenţiat la sfârşitul facultăţii, salariu de rezident ruşinos de mic, un şir
de alte examene: medic specialist, medic primar, concursuri pentru ocuparea
posturilor etc. Şi totuşi, afluenţa candidaţilor rămâne ridicată
(trei-cinci/loc), se intră cu examen de admitere, care, pentru majoritatea,
înseamnă luni sau ani de pregătire prealabilă.
În aceste condiţii, este destul de dificil să
stabilim motivele care îi determină, totuşi, pe tineri să urmeze medicina.
Există categoria celor care provin din familii de medici şi la care tradiţia,
cunoaşterea în bună măsură a caracteristicilor profesiei pot constitui
argumente. Sunt apoi o serie de tineri care vin la medicină (cel mai adesea
îndrumaţi de părinţi) în ideea practicării unei profesii liberale profitabile
(„totdeauna vor exista oameni bolnavi“ şi „omul face orice pentru sănătatea
lui“). Posibilitatea practicării profesiei în ţările avansate din Uniunea
Europeană, în SUA sau Canada constituie, mai ales în ultimii ani, un argument
serios pentru alegerea medicinii de către un număr semnificativ de tineri.
Universităţile de medicină din ţară au atins un nivel de pregătire comparabil
cu cel din Occident, motiv pentru care diplomele de la Bucureşti, Cluj, Iaşi,
Timişoara au fost recunoscute încă dinainte de 1989, iar astăzi, medicii români
pot practica, fără oprelişti, în orice ţară din lume. Rămâne însă o categorie
importantă. Tinerii care vin la medicină din raţiuni lăudabile: altruism,
umanism, dorinţa de a practica o profesiune „nobilă“. Medicii sunt percepuţi ca
având o anumită „aură“, ce rezultă din faptul că ştiu mai multe decât ceilalţi
despre corpul omenesc, despre funcţionarea acestuia, au o relaţie specială cu
starea de boală şi se implică în lupta împotriva morţii. Este posibil, în fapt,
să existe şi „o chemare“, un destin care trebuie împlinit. În interpretare creştină,
acceptând existenţa unei voinţe superioare, a divinităţii, ar trebui să acceptăm
şi faptul că Dumnezeu n-ar putea lăsa la voia întâmplării grija faţă de cea mai
importantă creaţie a sa, omul, atunci (sau mai ales atunci) când aceasta se află
în suferinţă! Dar, dacă la pictori, la cântăreţi, la constructori, la
scriitori, destinul poate fi descifrat direct prin talentul manifest sau din
abilităţile pe care copilul la are de timpuriu, înclinaţia spre medicină este
mai greu de evidenţiat.
Cert este că studiile efectuate în lume arată
că se îndreaptă spre medicină, cel mai adesea, elevii buni de liceu. În ţările
în care intrarea la facultate se face pe baza mediilor din liceu (Germania,
spre exemplu), la medicină se intră cu media cea mai mare. De altfel, şi la
noi, la medicină, la examenele de admitere, mediile de intrare sunt în general
mari. Aceasta presupune necesitatea unor capacităţi intelectuale superioare la
viitorului medic. Reţinerea numeroaselor denumiri şi formaţiuni anatomice,
enzime, procese vitale, multitudinea de microbi şi virusuri, îmbolnăvirile
nenumărate, tehnicile chirurgicale diverse, denumirile sutelor şi miilor de
medicamente impun o memorie prodigioasă. Dar şi o inteligenţă superioară,
necesară descifrării datelor pacienţilor, coroborării acestora cu cunoştinţele
teoretice acumulate, mobilitate intelectuală şi putere de asociere rapidă,
pentru stabilirea diagnosticului şi a strategiei terapeutice.
Dar este oare suficient să fii un tânăr
dotat intelectual pentru a fi un bun medic? Categoric nu. Este nevoie de o
anumită sensibilitate sufletească şi de un nivel de cultură mediu sau peste
medie. De ce? Pentru că medicul trebuie să fie capabil de empatie, să ştie să
asculte participativ suferinţa pacienţilor săi şi, mai ales, să poată stabili
relaţia de încredere reciprocă absolut necesară actului medical. Pentru
aceasta, trebuie să fie capabil să comunicecu toate categoriile de pacienţi. Fără un grad ridicat de educaţie, de
cultură, comunicarea îi va fi limitată şi profesionalismul său va suferi.
Majoritatea profesorilor şcolii clujene de medicină erau oameni cultivaţi,
integraţi în viaţa culturală a oraşului: Iuliu Haţieganu (organizatorul
manifestărilor ASTRA, întemeietorul parcului ce-i poartă numele), Victor
Papilian (directorul Teatrului Naţional, scriitor recunoscut), Valeriu Bologa
(personalitate complexă, om de aleasă cultură), Octavian Fodor (eseist, colecţionar
rafinat de pictură), Iuliu Moldovan (om de cultură, ministru) etc. Mai mult, în
timpul studenţiei mele, dar probabil şi acum, majoritatea studenţilor prezenţi
în sălile de teatru, de operă sau de concerte erau de la medicină.
Aş
sublinia importanţa deosebită a literaturii, a artei în general, pentru medic,
pentru profesia sa. Se ştie că artiştii au o sensibilitate sufletească deosebită,
un spirit de observaţie ascuţit şi posedă şi talentul de a releva în cuvinte
sau imagini trăirile sufleteşti, în starea de sănătate sau de boală a
pacientului, dar şi pe cele ale anturajului său. Astfel au luat naştere lucrări
literare de referinţă: „Moartea lui Ivan Ilici“ de Tolstoi, „Muntele vrăjit“ de
Thomas Mann, „Ciuma“ de Camus, „Pavilionul canceroşilor“ de Soljeniţîn etc.
Acestea sau altele ca ele ar trebui să facă parte din bagajul cultural al oricărui
medic. În mod sigur, după aceea, îl va înţelege mai bine pe cel suferind, va
avea mereu o atitudine ireproşabilă faţă de bolnav, faţă de rudele sau
prietenii acestuia.
Comportamentul faţă de pacient, faţă
de anturajul acestuia, este cel care face diferenţa, pentru pacient, între un
medic bun, apreciat şi unul mediocru. Căci este destul de dificil pentru omul
bolnav să aprecieze nivelul de cunoştinţe sau abilităţile medicului (eventual
prin comparaţie). Nemulţumirile pacienţilor faţă de corpul medical se referă cu
precădere la deficienţele de comunicare şi de comportament. Dar comportamentul
nu constituie obiect de studiu în facultate, ci se „învaţă“ de la maestru, de
la profesorul de medicină internă, de chirurgie etc., urmărind, pe parcursul
stagiilor, modul cum aceştia îşi apropie pacienţii, cum le câştigă încrederea,
cum îi examinează, cum îi tratează, cum le induc speranţa de vindecare sau de
ameliorare a suferinţei. Dar este imperios necesar ca şi studentul să fie
receptiv, să observe şi să înveţe, să fie dornic de a urma exemplul
profesorilor săi, să înţeleagă sensurile conceptului de „bun medic“.
Şi, ca să ne
întoarcem la categoriile de tineri care doresc să studieze medicina, speranţele
de a avea mereu medici competenţi, devotaţi pacienţilor şi apreciaţi de aceştia,
se bazează pe prezumţia ca aceia care vin la medicină din considerente
umaniste, nobile să reprezinte majoritatea. Stau lucrurile aşa sau domină
interesul pentru câştig şi pentru activitatea în Occident? E greu de spus. Dar,
în fond, mulţi dintre cei „atraşi“ de Occident vor, de fapt, să-şi practice
profesia în condiţii optime: în spitale moderne, bine dotate, respectaţi de
societate şi de colegi, lipsiţi de grijile materiale, să trăiască într-un mediu
civilizat. Condiţii pe care, cel mai adesea, nu le găsesc aici. Asta nu înseamnă
că idealurile, chemarea, lipsesc. Pledează pentru aceasta aprecierea de care se
bucură în Occident medicii romani. Rezultă că viitorul medicinii româneşti nu
este sumbru. Este doar nevoie ca aceia ce se pregătesc aici, să practice în
România. Este imperios necesar ca statul român să le ofere posibilitatea ca nu
numai pregătirea să fie comparabilă cu cea din Occident, ci şi condiţiile în
care îşi practică profesia să fie similare sau măcar apropiate.
