De
la sesiunea de toamnă a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, care a avut
loc la Braşov, ne-am întors la Suceava pe un drum pe care nu mai fusesem: prin Întorsura
Buzăului, peste Munţii Siriului, pe lângă lacul de acumulare de pe râul Buzău. Ştiam
că ne vom duce la Vulcanii Noroioşi, dar mai ales voiam să vizităm Casa
memorială a poetului Vasile Voiculescu. Am avut parte de explicaţiile celei
care este custodele acesteia.
„Sunt născut la ţară… cel mai mare noroc din
viaţa mea“ preciza în 1935 medicul-poet Vasile Voiculescu (1884–1963) în
„Confesiunea unui medic“. „Mama mă adora,
surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune“, scria poetul. Desprinderea
de sat a fost tragică, dar s-a adaptat la viaţa de pension şi internat la Buzău
şi la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti. Cu prima poezie, „Lui Eminescu“,
adolescentul Voiculescu prefigurează poetul de mai târziu.
S-a
născut în satul Pârscov, lângă Buzău. Scriitorul de mai târziu spunea că „mama năştea şi se moşea singură“, iar
religiozitatea educaţiei copilului transpare din poezia „Isus din copilărie“
(Volumul „Destin“ – 1933): „Isuse, ca să
te urci la Ierusalim de Florii/Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală/Cum
te-aşteptau sufletele de copii să vii“.
Tânărul Voiculescu de la „litere şi
filozofie“, visul său iniţial, ajunge la Medicină, orientare impusă de familie.
După o călătorie la Veneţia, viitorul poet se îndrăgosteşte de Maria Mitescu,
consăteancă şi medicinistă, cu un chip copilăresc, parcă nemarcat de grijile de
orfană, capabilă de mari trăiri. Scrisorile celor doi sunt mărturia iubirii
adevărate.
Gabriela Defour, fiica poetului, declara că
tatăl ei era unul din cei mai mari scriitori români ai veacului: poet,
romancier, povestitor, dramaturg, eseist, un om de bine. Mama poetului, Sultana
Voicu, era o femeie foarte credincioasă, fără să fie însă habotnică, de mare
cultură pentru mediul ei în acel timp; tatăl poetului vizitase Mormântul Sfânt.
În 1910, Vasile Voiculescu absolvea Medicina şi
tot atunci se căsătorea cu Maria, marea şi unica dragoste. Fiica poetului
spunea că tatăl ei acorda consultaţii medicale gratuite şi deseori oferea
bolnavilor medicamente cumpărate din banii lui. Familia poetului trăia numai
din salariul de medic şi din colaborările la diverse publicaţii; doctorul era
un bun diagnostician şi nu pretindea nimic pentru munca sa.
Medicul Voiculescu a participat la Campania
din Bulgaria din 1913 şi apoi la Primul Război Mondial. În 1917 s-a îmbolnăvit
pe front de tifos exantematic şi febră tifoidă şi apoi a avut şi icter. A
refuzat orice concediu medical. Pentru merite deosebite, a fost decorat cu
steaua „Coroana României“ pentru devotamentul profesional. Poetul mărturisea că
dacă n-ar fi devenit medic, se făcea preot. Regina Maria i-a dăruit un frumos
ceas de aur. Poetul-medic a lucrat şi ca publicist, scriitor şi inspector
medical, profesor de anatomie şi igienă, medic la Domeniile Coroanei şi
director la Fundaţia Culturală Română.
În 1929 începe colaborarea cu Radiodifuziunea
Română, asigurând emisiuni de educaţie sanitară a ţăranilor. A scris mult,
debutul oficial are loc la 16 iulie 1901, la „Convorbiri literare“, cu poezia
„Dorul“, dar culmea literară o constituie sonetele şi povestirile.
În regimul comunist, în noaptea zilei de 4
august 1958 este arestat după o percheziţie brutală a locuinţei din Bucureşti,
urmată de confiscarea celor peste 6.000 de cărţi ale bibliotecii; cineva îl
prevenise despre iminenţa arestării, încât poetul se grăbea să finiseze
sonetele, ultimul, al 90-lea, era dedicat lui Shakespeare, un fel de „rămas
bun“. Acuzaţia era „duşman al poporului“ pentru colaborări la revista „Gândirea“
şi apartenenţa la grupul considerat subversiv „Rugul aprins“ de la Mănăstirea
Antim din Bucureşti; a refuzat să elogieze regimul comunist. În 1941 primise
„Premiul Naţional“ pentru poezie; deja apăruse romanul „Zahei orbul“.
Detractorilor le-a răspuns prin versurile: „Mă-ntrebi
de ce nu-mi sfâşii cu gheara bârfitorii?/Unde-ai văzut tu leul mâncând gândaci
sau poame?!“ Pe orice cale pleda pentru iubire: „Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-n neştire,/Ne răzvrătim, ne plângem
de pierderea noastră,/şi încă nu-nţelegem că fără de iubire/,Se vestejeşte
Timpul în noi ca floarea-n glastră“. Ca medic, spunea plin de nobleţe: „Ar trebui să fim recunoscători bolnavilor
noştri că în fiecare zi ne dau prilejul să facem o faptă bună“. Un alt
motiv al arestării era „delictul de uneltire contra ordinii sociale“. Acasă la
el se întâlneau periodic poeţi şi scriitori ce citeau din creaţia lor;
Voiculescu citea poezii religioase.
Fiii
poporului au cerut sprijin mai marilor epocii: Mihail Sadoveanu, Zaharia
Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, dar fără succes. Poetul rămâne cu condamnarea
la cinci ani de temniţă grea. Depresia, vârsta, foamea fac loc tuberculozei
coloanei vertebrale – morbul Pott, iar când este eliberat, la 30 aprilie 1962,
era emaciat, abia se ţinea pe picioare, ras pe cap şi surd de la tratamentul cu
streptomicină şi kanamicină. O infecţie urinară necesita o sondă vezicală
permanentă. Refuza să mai mănânce, îşi dorea moartea, care a venit în noaptea
de 25/26 aprilie 1963. Potrivit ultimei sale dorinţe, a fost înmormântat în
hainele cu care a venit acasă de la închisoare, peticite şi cusute cu sârma
scoasă de colegii de celulă din saltele. La mormântul din Cimitirul Bellu au
venit membrii familiei şi unii prieteni, înfruntând teama de securitate. Poetul
Adrian Maniu a rostit, între altele, aceste memorabile cuvinte: „Spinarea
acestui om care nu s-a plecat în faţa nimănui a fost îndoită doar de boală şi
suferinţă“.
După
1964 a urmat „valul reabilitării intelectualilor“. Lucram ca medic la
Sanatoriul Balnear Mangalia. Într-o seară, fiind de gardă, primesc de la un
distins pacient al meu, generalul Nicolae Negru, volumul cu Sonetele, abia apărute;
am copiat din ele atât cât noaptea mi-a permis. În 1974, în curtea casei de la
Pârscov a fost dezvelit un bust de bronz al scriitorului, realizat de
sculptorul Oscar Han; soclul înalt era din piatră de Măgura, de lângă Buzău. În
Bucureşti, pe peretele casei din str. Dr. Staicovici în care a locuit şi pe cel
al dispensarului din Cotroceni au fost puse plăci memoriale cu medalionul în
bronz al lui Vasile Voiculescu. În 1990, Academia Română l-a primit postum în rândul
membrilor săi; s-a dat numele scriitorului unei străzi din Bucureşti.
Bătrân
şi bolnav, interiorizat, lăsându-se bântuit de tristeţi iremediabile că i-au
fost luate pe nedrept libertatea, familia, casa şi biblioteca, într-unul de
sonete gândea ca un înfrânt în faţa anilor: „Grăbită,
cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,/Amarnice vântoase de gânduri şi
nesomn,/Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă.../Pe râpile uitării, însingurat,
mă-ntomn./Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi/Pân’nu s-aştern pe mine
solemnele zăpezi.“
Dar e mult prea
frumos sonetul din urmă, dedicat marelui Will, încât nu pot să-l uit. Al 90-leaSonet închipuit ni-l înfăţişează pe
Vasile Voiculescu în faţa lui Shakespeare: „Stric-oare
faimei tale? îngăduie să-ţi spun,/Oceanule de geniu ce-neci chiar şi
uitarea./Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,/şi în ce chip pe lume,
să pângărească marea?/ţi-am bântuit viaţa, eu, bădăranul Will;/Nu am putut
ajunge năprasnica-ţi mărire!“./Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,/Să te
cobor. ..jos... până-n adânca mea smerire.../De-am tălmăcit cu umbre lumina ta
regească,/De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude./Te-am îngânat ca pruncul
ce-nvaţă să vorbească/şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude.../Dar tu eşti
soare veşnic: o clipă poţi ierta/Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.“
