Studiul profesorului timişorean Florin
Gâldău (1938–2013) – „Statutul juridic al bolnavului psihic în dreptul istoric
românesc“, dovedind cercetări săvârşite cu o remarcabilă acribie,
deschide volumul Alte capitole de istorie a psihiatriei româneşti,
apărut la Editura Universităţii din Oradea (2014), în coordonarea profesorilor Gavril
Cornuţiu şi Octavian Buda. Cu o răbdare de benedictin, autorul se
apleacă întâi asupra unor texte juridice din dreptul civil roman (începând cu
secolele II/III), cu reproducerea şi insertul cu petit al traducerii
pasajelor din latină în franceză, de folos cititorului actual, puţin sau deloc
familiarizat cu limba autorilor antici sau a celor mai recenţi. Apropiindu-ne
de secolele XII şi XIII, lucrarea regretatului psihiatru legist, care ocupă
trei sferturi din cele 400 de pagini ale cărţii, citează şi comentează legi,
coduri, pravile din spaţiul geografic al ţării noastre de astăzi, de un interes
sporit aş zice pentru noi, fără a blasfemia truda deja evidenţiată a
antologării textelor latine. Vom avea referiri (de exemplu) la „Pravila lui
Alexandru cel Bun“, cea a lui „Eustratie“ ori la „Carte Românească de învăţătură
(...)“, scriere scoasă pe cheltuiala Voievodului Vasile, domnul ţării Moldovei
(1646); la „Pravilniceasca condică“ de la 1780, „Condica Ţivilă a Prinţipatului
Moldovii“ (1817), până – hăt! departe – în secolul douăzeci, şi chiar un
capitol cu referire la „Evoluţia şi involuţia (sic) psihiatriei comunitare după
1989“. Toate cele prezentate adaugă referiri la statutul juridic nu numai al
bolnavului psihic, dar şi al minorului. Ceea ce este o noutate ca preocupare în
cunoaşterea uzuală. Îmi dau seama că e o nedreptate postumă faţă de autor aceea
de a mă limita la acest survol asupra truditelor sale pagini, care, cred, ar fi
trebuit să constituie materia unei monografii, inclusiv prin dimensiunile ample
ale textului.
Medicul, psihologul şi psihoterapeutul timişorean
Mugur Ciumăgeanu semnează „o incursiune subiectivă“ în ceea ce numeşte
„Psihoterapiile şi spaţiul românesc“. Probabil că, doar ca exprimare retorică,
pe încă tânărul autor îl surprinde „tăcerea destul de apăsată, întreruptă de
sporadice menţiuni, asupra a ceea ce înseamnă psihoterapia românească înainte
de 1989“. Pe cei din generaţia uneori ireverenţios numită „expirată“, această
ocultare nu nedumereşte. Aşa erau vremurile. Iar citarea unor psihiatri ori
iatroistorici care au îndrăznit totuşi să se apropie de subiect şi chiar să
publice asupra lui cărţi cuminţi e onorantă pentru semnatarul studiului. E
remarcabilă astfel menţionarea numelor doctorilor Ion Popescu-Sibiu
(1901–1974), unul dintre fondatorii psihanalizei în România, şi Constantin
Vlad, ambii autori (cu valoroase teze de doctorat) din interbelic. După 1989,
s-a produs o adevărată „revoluţie“ în domeniul publicaţiilor, îndeosebi prin
contribuţia Editurii „Trei“ (condusă de profesorul Vasile Dem. Zamfirescu) şi a
lucrărilor sale ori a celor (necitate dar... existente) ale dr. Al. Trifan
(„Psihanaliză pentru medici“, 2001; „Personologie marginală şi psihotraumaică“,
2006 ş.a.). Acest autor a susţinut aproape două decenii rubrici pe teme de
psihanaliză în „Viaţa medicală“, dar săptămânalul, deşi de răspândire naţională,
nu a fost consultat de dr. Mugur Ciumăgeanu. Ca un amănunt bibliografic,
iatroistoricul G. Brătescu îndrăzneşte să publice, în 1973, articolul „Freud în
România“; în 1980 – „Sigmund Freud sau dreptul la adevăr“, iar după 1990 mult
mai multe texte în legătură cu celebrul medic austriac şi preocupările sale.
Deosebit de interesante şi aproape exhaustive din punctul de vedere al citării
unor autori şi ale preocupărilor acestora sunt subcapitolele studiului pe care
autorul le intitulează „dosare“ (Hipnoza, Relaxarea, Comportamentalismul,
Psihanaliza). La dosarul „Hipnoza“, domeniu aproape ocultat după al Doilea
Război Mondial, aş adăuga prelegerile şi demonstraţiile la subiect, desfăşurate
fără (aparente) restricţii prin anii 1956–1960 de dr. Mirahorian, la Facultatea
de Medicină din Bucureşti. Armeneag Mirahorian (n. 1899) era doctor al acestei
facultăţi (1938), figurând ca practician în anuarul medicilor din 1948.
Remarcabilă este menţionarea unor cărturari preocupaţi de psihanaliză: între
aceştia, Lucian Blaga, „creditat cu asimilarea conceptelor atât de psihanaliză
freudiană, cât şi jungiană, atât în opera sa ştiinţifică, cât şi în cea
literară“.
Dr. Ileana-Pepita Stoica, psihiatru timişorean,
abordează tema „Psihiatria comunitară în România – 40 de ani de istorie“,
grăbindu-se, în beneficiul cititorului, să definească mai întâi domeniul, apoi
să-i contureze acestuia trecutul (etapele istorice). În continuare, reproduce
adnotat Ordinul nr. 86/1974 al ministrului sănătăţii (prof. dr. Th Burghele)
privind aprobarea Normelor generale de organizare şi funcţionare a unităţilor
sanitare şi a normelor tehnice în unele domenii ale asistenţei medicale. Şi se
referă îndeosebi la organizarea variatelor aşezăminte psihiatrice şi
îndatoririle personalului medical. Autoarea remarcă similitudini cu norme
britanice, acestea cu o vechime şi verificată experienţă, de cel puţin două
decenii, faţă de cele româneşti (Mieux vaut tard que jamais!). Şi
relatează experienţa bănăţeană în terapia ocupaţională şi ergoterapie, citând
numele unor promotori ai psihiatriei comunitare. În judeţul Timiş, arată
autoarea, a fost implementat şi ulterior recomandat pentru extindere şi în alte
teritorii „un aşa-numit sistem terapeutic zonal“, observat ca fiind eficient.
După 1989, preocupările faţă de psihiatria comunitară se dezvoltă aproape
exponenţial în raport cu starea de lucruri anterioară evenimentelor din
decembrie ’89, în sensul apariţiei unor ONG-uri, ligi, asociaţii, societăţi,
fundaţii, federaţii psihiatrice etc. Multitudinea acestora, care miră prin
extraordinara eflorescenţă, neîntâlnită în alte domenii medicale, precum şi
meritul celor care le-au înfiinţat vor fi importante informaţii pentru
iatroistorie. Este prezentat, de asemenea, cadrul legislativ, relativ nou,
asigurat de Ordinul ministrului sănătăţii din 1999, prin care laboratorul de
sănătate mintală este integrat în spitalul psihiatric sau în cel general cu secţie
de psihiatrie. În 2007, apar programele de sănătate mintală, iar în 2008,
regulamentul de organizare şi funcţionare a Centrului naţional de sănătate
mintală. Nu lipseşte din lucrarea trudnicei autoare subcapitolul „Evaluarea
României (din punct de vedere psihiatric) de către organisme internaţionale“,
între care observaţiile aspre făcute la adresa României de Amnesty
International, cu privire la subfinanţarea sistemului sanitar şi încălcarea,
uneori, a drepturilor omului (pacientului psihic).
De o valoare teoretică incontestabilă este
studiul profesorului Octavian Buda: „Pentru o bibliografie a psihiatriei româneşti.
Despre discurs şi metodă în studiile iatroistorice“. Construcţia materialului
se bazează pe dezvoltarea următoarelor subcapitole: Repere în constituirea
psihiatriei instituţionalizate şi a învăţământului clinic la noi; Biografia
psihiatriei – probleme de istoriografie şi metodologie; Psihiatrie, societate şi
învăţământ universitar – România vs. Occident. În subcapitolul dezvoltând
aspecte de metodologie, autorul examinează critic deosebirile existente până în
prezent între şcolile occidentale şi situaţia de la noi, în speţă între
principalele teme de cercetare ale istoricilor medicinii şi psihiatriei
occidentale şi cele ale iatroistoricilor autohtoni. Iatroistoricii români s-ar
fi preocupat mai mult de: biografii şi activităţi medicale; dezvoltarea
cronologică a sistemului sanitar; istoria instituţiilor de profil; istoria
publicisticii medicale. Această „tendinţă [a fost] păstrată până recent,
contribuţiile din domeniu fiind în continuare publicate majoritar tot de
medici, foarte descriptive în plan istoriografic şi fără o preocupare
consistentă pentru contextualizare şi demers comparativ“. În plus, autorul
consemnează cu regret faptul că istoriografia medicală a Europei de Est a fost
ignorată până în 1989. Acum, această contribuţie i se pare a fi „readusă
gradual în actualitate“, prin lucrări „specifice şi esenţiale“. Opinez că, în
absenţa unor modalităţi de eficientă difuzare a acestor „contribuţii“ (congrese
organizate în ţară, reviste de circulaţie cu rezumate în engleză, germană,
franceză, rusă, poate şi chineză, participări active la reuniuni internaţionale,
unirea forţelor într-un institut naţional de istoria medicinii, care să
elaboreze teme prioritare de cercetare), cvasiignorarea iatroistoriografiei
româneşti dincolo de hotare va continua.
Volumul coordonat de profesorii Cornuţiu
(care asigură şi prefaţa) şi Buda se încheie cu restituirea unor biografii de
lideri ştiinţifici pe nedrept uitaţi ai psihiatriei româneşti, în speţă
profesorii Petre Tomescu (1890–1977) şi Eduard Pamfil (1912–1994).
