Mi-a trimis câteva dintre cărţile sale, unele cu tablete, altele – mai puţin izbutite – de călătorii. Spre norocul meu, mai avea un exemplar din a doua ediţie a unei cărţi singulare în literatura artistică a medicilor: Jurnal de la Filipeni. Mi l-a trimis, l-am citit pe nerăsuflate, l-am recitit. Apoi, ne-am întâlnit. Venise la Bucureşti la un prieten foarte bun, ca şi el, medic dermatolog. Mă aşteptam să întâlnesc un om care vorbeşte despre literatură, arte frumoase, eventual despre femeile pe care le cucerise. Aveam însă în faţa ochilor un bărbat care vorbea mult, repede şi cu aplomb. Dar nu despre cărţi, ci despre bolnavi, despre bolile lor ciudate – specialitatea lui fiind Dermatovenerologia. Era lumea lui, nu se putea desprinde de ea. Mă simţeam ca într-o capcană, din care doream să scap cât mai repede. Am rezistat 15–20 de minute. Căutam disperat o soluţie. Ce să-i spun ca să nu se supere?! Continua să povestească despre personaje medievale, amărăşteni care-i treceau pragul cabinetului, cu speranţa că doctorul le va oferi un medicament minune, să-i scape de mâncărimi, pecingini, viermi închipuiţi sau reali, sifilis, aluniţe cât nuca sau cât dovleacul… Dar înainte ca să le poată prescrie o medicaţie, trebuia să-i examineze. Adică să-i întrebe, să-i dezbrace, să vadă şi să pipăie toate părţile anatomice… ruşinoase. Pe măsură ce pacienţii lui se dezbrăcau şi vorbeau, doctorul apuca să vadă şi dincolo de „chelea“ omului. Bolile de piele oglindeau nu numai interiorul, ci şi trecutul şi condiţiile de viaţă, şi partenerii, vecinii. O întreagă istorie. Bolnavii – simptome ale unei lumi ancorate în medieval şi preistorie – arătau mai degrabă tarele unei comunităţi.

   Şi s-a făcut dintr-o dată lumină, şi nu mai doream să evadez din strânsoarea acestor poveşti fără început şi fără sfârşit.

   Ce se întâmplase cu mine? Cu puţin timp mai devreme, nu doream să aud despre toate acele nenorociri. Le ştiam prea bine, îmi era de ajuns ce văzusem cu ochii mei. De ce nu mai doream să plec? Ce mă ţinea?!

   Doctorul Viorel Pătraşcu tocmai îmi povestea cum a intrat la el în cabinet o băbuţă, care se trezise într-o noapte când nepotul ei se uita la televizor la filme porno. Era cât pe ce să moară! Nu-i venea să creadă că se întâmplă aşa ceva, ba că se mai poate şi transmite la televiziune una ca asta…

   Într-o străfulgerare, am realizat, în acel moment, că mă găsesc într-o situaţie similară celei în care se afla tânărul doctor Pătraşcu în satul uitat de lume din judeţul Bacău, speriat de moarte că ar putea să rămână acolo. Prin ceea ce el povestea – despre o întâmplare recentă de la cabinet, proiecta asupra mea spaimele trăite la Filipeni. Nu mai exista timp, pierdusem reperele şi eram – ca şi el pe vremuri, în urmă cu aproape 40 de ani – captiv al unei lumi de coşmar, din care nu ştiam cum să evadez. În satele româneşti fusesem de atâtea ori, întâlnisem adesea şi personaje precum cele descrise de medicul-scriitor, dar niciodată nu trăisem o asemenea spaimă şi o asemenea dorinţă de a fugi de-acolo. Trăiam pe pielea proprie drama de la Filipeni a doctorului Pătraşcu. O trăia şi el la cabinet de fiecare dată când îi trecea pragul un alt bolnav din galeria acelor monştri primitivi. O retrăia şi, fără să ştie, se încărca iarăşi şi iarăşi cu aceleaşi spaime. Şi pentru câteva ore, cât avea nevoie să încarce în cuvinte cele văzute sau întrezărite din lumea acelui pacient, trecea, ca şi la Filipeni, prin aceeaşi tensiune, aceeaşi neputinţă. Atunci, prin anii ’70 – ’72, „se salvase“ scriind un jurnal. Acum, „se salvează“ scriind câte o tabletă dulce-amară. Cel care le citeşte, dacă are o minimă sensibilitate, retrăieşte toată încărcătura de care doctorul s-a eliberat scriind. E ca şi cum ai pune mâna pe un om care şi-a pus degetele în priză sau pe un cablu neprotejat, sub tensiune. El scapă, tu te prăjeşti…

   Şi eu, la rându-mi, mă descarc scriind. Am o supapă… Poate că alţii dintre cei care-l citesc îşi vor găsi propriile supape… Nu poţi să duci o asemenea cruce în spate, trebuie să te eliberezi cumva. Este un fel de scriitură care te încarcă cu emoţii negative. Şi nu poţi rămâne cu ele. Căci începi odată cu autorul să-i blestemi pe Ion Cristoiu şi pe jurnaliştii analfabeţi şi iresponsabili, făcături şi mitocani care-au invadat mass-media, să-i anatemizezi pe „sexy brăileanca“ şi pe şarlatanii care prostesc bolnavii cu alifii şi unguente din nimicuri, să-i pui la zid pe făcătorii de apă chioară, vândută în loc de medicamente românilor cu dor de vremurile lui Ceauşescu. (Am reţinut doar câteva dintre „personalităţile“ momentului, citate şi de autor.)

   Recentul volum, publicat de medicul dermatolog Viorel Pătraşcu la Editura Paralela 45, în tiraj de „400 de exemplare luate acasă“, pe care difuzorii autohtoni, „cu atâtea clase câte are şi trenul“ nu vor să îl bage în seamă, are toate şansele să devină un brand al României. Pe lângă cele prezentate explicit – o galerie de caricaturi având ca pretext amărâţi de prin cătunele şi oraşele patriei, multilateral dezvoltate şi jecmănite de reprezentanţi de frunte ai fostului „aparat de partid şi de stat“ – bolnavi şi …bolnavi, cartea aduce la vedere ceea ce autorul n-a vrut şi s-a ferit să ne spună: în spatele acestor caricaturi se află altele, şi mai groteşti, şi mai incredibile: mulţi, foarte mulţi dintre intelectualii români sau pretinşii intelectuali, vinovaţi de a nu fi făcut nimic pentru cei din rândul cărora au ieşit. Satele şi uneori cartierele unor oraşe, unde trăiesc încă atari specimene, au avut parte de preoţi, de învăţători şi profesori, de ingineri şi tehnicieni, de medici (la fel ca şi doctorul Pătraşcu, aruncaţi de regim în asemenea comunităţi medievale). Ce-au făcut aceşti „intelectuali“ pentru oameni?! Ce-au făcut profesorii lor din universităţile epocii pentru cei educaţi în spiritul marxism-leninismului?!

   Eu însumi, martor şi mărturisitor al unei asemenea lumi, nu îi pot acuza pe cei care ajung, crucificaţi, în galeria de caricaturi lansată de medicul specialist în Dermatovenerologie. Aşa cum sunt scrise, rupte din viaţă, tabletele, prin toate hidoşeniile puse în pagină, arată cu degetul către intelectualii români, mulţi aflaţi încă în fruntea bucatelor.

   De ce n-au făcut nimic?!

   Din laşitate? Din teamă? Din prostie?!

   Ce şanse poate să mai aibă o ţară condusă de asemenea intelectuali?! Poate că fiecare, în felul lui, a trăit într-o găoace, o capcană construită de alţii, emanaţi sau alungaţi din sânul poporului sovietic, fără nici o posibilitate de scăpare. Poate fi asta o scuză?!

   Cartea doctorului Pătraşcu şi caricaturile de intelectuali din spatele personajelor şi situaţiilor groteşti incriminate sunt cea mai bună dovadă că revoluţia din decembrie 1989 nu a fost făcută de români. Căci dacă ar fi existat români care să declanşeze un asemenea fenomen, monstruozităţi precum cele incriminate de doctorul Pătraşcu nu am fi întâlnit niciodată. Şi nici actuala carte, inspirat şi neinspirat intitulată: BLESTEMUL ÎMPUŞCATULUI.