De la mărunţişurile fiecărei zile care se scurg în iureşul vieţii de om trăit în Capitală, de la zona nedefinită a tinereţii oarecum trecute pe care încerci să o păcăleşti prin lipsa obligaţiilor care mai pot suporta amânare încă, de la toată rutina existenţei care te transformă oarecum în robot şi te face să uiţi că trebuie să mai dai un semn de viaţă celor dragi, până la acel moment care te maturizează brusc este doar un pas. Din dragoste cu cele mai bune intenţii, un film scris şi regizat de Adrian Sitaru, spune povestea lui Alex (Bogdan Dumitrache), un personaj nevrotic, trecut de 30 de ani care pendulează între o tinereţe boemă şi vârsta critică a oricărui bărbat. Foarte bun şi convingător nu doar pentru faptul că este bazat pe experienţa personală a lui Sitaru, ci pentru că este o felie de viaţă universală, care nu trebuie localizată neapărat în România, analizând maniera în care ne pierdem controlul, raţiunea, încrederea în sine atunci când sistemul de valori este destabilizat. Ce faci atunci când înţelegi că începi să pierzi, să pierzi pe cineva drag, să pierzi ceva, să te pierzi pe tine?! Cum reuşeşti să faci faţă avalanşei de informaţii? Atunci când familia, prietenii dragi, cunoştinţele, specialiştii sau chiar necunoscuţii încep să te bombardeze cu sfaturi în privinţa dilemei tale? Tu eşti cel care ia decizia finală. Dar cum este drumul spre această iluminare? Chinuitor şi totodată revelator, cu evenimente surprinzătoare, cu scenarii care scot la iveală un spectacol burlesc, absurd şi tragicomic pe alocuri. Din dragoste… este un film care te ţine cu sufletul la gură şi generează emoţii puternice: Alex ajunge să greşească faţă de oameni dragi, să aibă reacţii bizare, toate acestea pe fondul stresului şi panicii. Dacă mamei i s-a întâmplat ceva mai grav?! Sunt erori umane inevitabile şi inerente puse pe seama momentelor în care nu mai raţionezi încercând să găseşti soluţii şi, mai ales, răspunsuri. Din dragoste… nu priveşte sistemul sanitar aşa cum o făcea Moartea Domnului Lăzărescu, ci priveşte şi analizează reacţiile oamenilor, felul în care îşi exprimă părerile neavizate pe post de literă de lege. Nu sunt nici cinici, nici răi, nici ironici, cu atât mai puţin indiferenţi: sunt oameni sfătoşi, care recomandă tratamente miraculoase descoperite cine ştie pe unde. Toate acestea din dorinţa de a ajuta, din dragoste, cu cele mai bune intenţii. Dar toate adunate la un loc sunt prea mult pentru Alex: descurajat şi înspăimântat de momentele alunecoase ale mamei (amneziile ei sunt „normale“ pentru medici), de faptul că „nu mai e ea însăşi“. Merge în camera ei de spital în toiul nopţii pentru a se asigura că respiră, încearcă să trieze opiniile medicilor (atât de diferite uneori, cum prea bine ştim că se întâmplă), dar mai presus de toate nu vrea ca mama lui să fie pur şi simplu marioneta orgoliilor medicilor de provincie – având în vedere că tatăl său încearcă să se poarte cu mănuşi cu toţi aceştia (reacţia tipică a omului speriat că cine ştie când va mai avea nevoie de vreunul dintre ei, în vreme ce băiatul e la Bucureşti). Alex vrea să îşi mute mama în alt spital, acolo unde are prieteni medici, sfidând în acest mod toate cunoştinţele şi relaţiile familiei. Sunt reacţii absolut fireşti până când tensiunea şi stresul lui ating cotele maxime: se răsteşte, jigneşte, vrea să controleze absolut totul şi dă în paranoia (poate că i se ascund lucruri pentru a fi menajat?!).

   Adrian Sitaru reuşeşte să te înduioşeze prin această radiografie de familie: reacţionăm conform impulsurilor, din dorinţa de a ne apăra, de a-i proteja excesiv pe cei din jur, de a căuta în permanenţă pârghiile siguranţei. Vizual, reuşeşte să meargă în profunzimea conţinutului şi formei: planuri-secvenţă elaborate, mişcări de cameră line ce merg la ţintă, fără a se poticni inutil pe detalii nesemnificative. Personajele sunt urmărite în stil spy în spaţiile largi, dar unghiurile subiective sunt mult mai puternice şi percutante aici decât în Pescuit sportiv. Obositor la un moment dat poate, spre final, când Alex începe să se repete obsesiv. Probabil că veţi fi bulversaţi de acest element stilistic, însă te apropie mult mai bine de poveste, de personaje, te ajută să le percepi altfel drama. M-am declarat fan înrăit al acestui stil de cinema încă de la Pescuit sportiv, cu atât mai mult cu cât acum mişcările sunt mult mai fine şi şlefuite, iar povestea mult mai personală.

   Bogdan Dumitrache este fascinant în transformarea lui angoasantă, iar Nataşa Raab (mama) se potriveşte mănuşă rolului. Marian Râlea este tatăl pe care nu îl scoţi din starea lui împăciuitoare şi din tendinţa de a nu jena ori deranja pe nimeni, omul de provincie care nu ar vrea să se pună rău cu nimeni, în vreme ce Alina Grigore, în rolul prietenei lui Alex, este precum o puştoaică fină şi delicată. Dar Sitaru nu scoate din ecuaţie rolurile secundare ori figuraţia: Gabriela Popescu, în rolul vecinei de pat de spital, nebună şi isterică, este de-a dreptul spumoasă şi savuroasă, detensionând pe alocuri panica ce se instalează treptat. Altfel, filmul curge de la sine, fără să te afecteze foarte mult lungimea.

   Din dragoste… este un film care nu oferă soluţii, dimpotrivă, ridică o sumedenie de întrebări, mai ales despre felul în care am ajuns să funcţionăm astăzi. Comunicăm mult, mai ales virtual, online. Şi totuşi, comunicarea prin viu grai continuă să aibă altă forţă, alt impact. Vorbim extrem de mult, dar atunci când e nevoie să ascultăm nu mai suntem în stare să ne concentrăm sau, poate, refuzăm să ascultăm. Cele două premii de la Locarno sunt o bucurie nespusă: cel mai bun regizor şi cel mai bun actor, iar filmul va rula în cinematografe din 28 octombrie.