La Bucureşti, în perioada 13 mai–23 iunie, s-a desfăşurat ediţia a şaptea a
Festivalului italian, cuprinzând evenimente dedicate promovării produselor
italieneşti, de la bucătărie la modă, de la mobilă la momente culturale, organizate
de Agenţia italiană pentru comerţ exterior, Bucureşti, sub patronajul Ambasadei
Italiei, în colaborare cu Institutul cultural. Printre toate acestea a venit
invitaţia de a urmări, la Ateneu, programul oferit de „I Solistii del San
Carlo“, derulat sub genericul „Verdi a Napoli“. Şi cum orice propunere de a
asculta italieni cântând muzica lui Verdi constituie, în sine, o veritabilă
atracţie, ştiut fiind că cei din Peninsulă au opera „în sânge“, cu atât mai
mult când vine vorba despre cel mai îndrăgit compozitor de gen, în sală s-a
aflat un public numeros, chiar dacă nu s-a făcut vreo promovare a concertului.
Uneori nu reuşesc să înţeleg criteriile pe care se bazează selectarea celor
care sosesc din ţări de tradiţie muzicală pentru a evolua pe scenele noastre, o
astfel de întrebare – retorică, desigur – născându-se şi în acea seară; pe
podium s-au aflat instrumentişti şi solişti apropiaţi celebrului Teatro San
Carlo, abordând, deloc întâmplător, pagini verdiene interpretate cândva la
Napoli în prezenţa ilustrului creator. Deschiderea programului cu cvartetul în
mi minor, extrem de rar cântat, singura lucrare compusă de Verdi pentru o
astfel de formaţie camerală, a constituit un punct de interes. Însă, de la
primele măsuri, uimirea şi dezamăgirea s-au tot accentuat, pentru că sunetul
lipsit de calitate şi parcurgerea monocromă şi fără relief, destul de
neomogenă, a partiturii au dus la imposibilitatea de a aprecia corect valoarea
acesteia. Tristă a fost şi constatarea că nici cei doi componenţi români ai
ansamblului – violonista Mariana Mureşanu şi violoncelistului Ilie Ionescu – nu
s-au ridicat la nivelul aşteptărilor din partea unor muzicieni (eufemistic
vorbind) care activează de decenii în străinătate. Dar nici violonistul
Giuseppe Navelli sau violistul Filippo Dell’Arciprete nu au depăşit acel mod de
a înşirui note.
Cred că nu am mai văzut vreodată ca arii din opere să fie acompaniate de un
cvartet de coarde dublat de pian! Dacă instrumentiştii asigură, „în miniatură“,
suportul orchestral, de ce ar mai fi necesară şi solicitarea pianului, la care
se apelează, în recital, dar pentru „reducţia“ orchestrală? Iată că se poate,
deşi e de-a dreptul pleonastic. Pianista Alessandra Brucher, formată la Bucureşti
şi stabilită în Italia, a colaborat cu cvartetul pentru a-i însoţi pe cei doi
solişti vocali, recomandaţi în programul de sală prin performanţe deosebite,
din păcate neconfirmate în acea seară. Soprana Sabrina Messina, chiar dacă avea
voce şi temperament, nu a convins în ariile din Bal mascat şi Aida,
„etalând“ o neglijenţă tehnică aproape de amatorism, un uşor tremolo şi o
stridenţă în acut (ţipete „ajutate“ şi prin deschiderea invariabilă şi bruscă a
braţelor) teribil de jenante, fără a mai vorbi despre monotonia expresiei. Mai
bine pus la punct sub aspect tehnic, tenorul Francesco Malapena a trecut
dezinvolt de la aria lui Riccardo (din ultimul act) la cea a lui Radames, alese
din aceleaşi opere, desigur scrise pentru tipuri de glas foarte diferite, dar
rezolvate la fel, apelând frecvent la falset sau la efecte discutabile precum
crescendo-decrescendo pe un sunet prelungit în exces, cu manierisme supărătoare
şi surprinzătoare în cazul unui tânăr solist.
Trebuie să recunosc că au fost multe momente hilare, dar cei aflaţi în sală
– chiar şi italieni, care mă aşteptam să aibă o anume cunoaştere sau măcar un
gust deosebit în aprecierea muzicii în general şi a celei de operă în special –
au aplaudat îndelung. Deşi seara se derula sub semnul lui Verdi, soliştii au
optat, în bis, pentru pagini pucciniene – arii din Tosca şi Turandot –, la care s-a adăugat canţoneta O Sole mio, oferită într‑un duet cu
gaguri adecvate probabil unui parc comunal, cu (alte) sunete ţinute la nesfârşit
– răsplătite din plin de spectatori, ca la circ – sau cu poante discutabile şi
destule aproximaţii sau subterfugii pentru a evita problemele serioase de cânt.
Şi cred că, după o asemenea „performanţă“, venită însă tocmai de la Napoli,
ideală devenea prelungirea la... Trattoria de peste drum.
