Unul dintre cele mai așteptate evenimente de la TIFF a fost,
firește, avanpremiera națională a filmului lui Radu Muntean, Un etaj mai
jos. Un subiect ofertant pentru trioul de scenariști (Răzvan
Rădulescu, Radu Muntean și Alex Baciu) în a dezvolta mocnit fragilitatea,
răbufnirile, procesele de conștiință, sângele rece ori integritatea
personajelor.
După ce are ghinionul de a fi unicul martor al unei altercații
domestice care se sfârșește cu o crimă, Pătrașcu (Teodor Corban) trebuie să
înfrunte doi vecini foarte apropiați: unul este bizarul ucigaș, celălalt este
propria conștiință. Un fir lent presărat cu momente de tăcere, cu multe căutări
și gesturi mărunte care, în economia scenariului, dau sens și cresc dramatic tensiunea,
în vreme ce spectatorul riscă să se plictisească. Muntean pierde cumva din
prețiozitatea scenariului și îți lasă impresia că anumite secvențe sunt doar
balast în mintea unui om care experimentează o luptă interioară gravă: a se
amesteca în viața unui om sau a rămâne indiferent. În esență, Un etaj mai
jos este un film despre conștiință, despre dreptul la intimitate,
despre nenorocul de a descoperi lucruri și a cântări în fel și chip impactul
lor asupra celor din jur, despre întâmplarea de a deveni martor fără voia ta,
despre vinovăția fără motiv, despre dilema surdă: a te implica moral ori de a
rămâne indiferent fără a ieși din cutia ta. Vorbește despre frustrare și
neputință, despre teama de a face un paș greșit. Un subiect delicat și greu de
digerat care trece cumva prea ușor pentru doza de dramatism care se dorește,
dar nu străbate zidul.
Tăcerile și privirile lui Teodor Corban spun multe, mai multe
decât a reușit cumva să transmită Muntean. Viața lui calmă, plicticoasă,
rutinantă (familia, copilul, grija de sine – face sport, serviciul) e spartă
din senin de un caz de violență domestică. Presupunerile lui Pătrașcu îl duc în
pragul unei crize de nervi cu atât mai mult cu cât potențialul ucigaș intră în
viața lui ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Un simplu vecin (impecabilul
Iulian Postelnicu) apelează la serviciile lui de a rezolva mai simplu, rapid și
confortabil o serie de acte pentru mașină. Nimic mai simplu. Dar Dima (rolul
lui Postelnicu) este de-a dreptul diabolic în tăcerea și apropierea lui de
Pătrașcu. Momentul în care Pătrașcu îl găsește în casa lui, la masa lui,
purtând conversații ușoare cu soția și copilul, este punctul culminant care
atinge cote
paroxistice în mintea lui. Și cu excepția câtorva momente de o
asemenea intensitate când efectiv se petrec lucruri, iar conversația rupe
ritmul banalului, hoinăreala lui Pătrașcu prin oraș, pe la serviciu, plimbatul
cu mașina, vorbitul la telefon sunt, pur și simplu, momente de plictiseală care
nu te ajută defel să intri mai mult în poveste, să descoperi substraturi și
subînțelesuri profunde. Înțelegi drama, înțelegi spaima, paranoia personajelor,
însă nu poți merge așa până la finalul filmului care nici măcar nu este
revelator. Confruntarea personajelor e la nivel ideatic, nicidecum fizică ori
concretizată în replici tăioase. Nu are nici creșterea pe care o vedeam în Felicia,
înainte de toate, scris și regizat de Rădulescu, ori pe cea din Marți,
după Crăciun. O paranoia construită cumva din nisip care se susține până în
punctul în care ar trebui să răbufnească brutal și violent. Dar totul rămâne la
foc mocnit fără prea multe puseuri.
Ce e mai complicat în materie de film românesc este faptul că
așteptările cresc nu doar de la un regizor la altul, ci şi de la un film la
altul. O dată ce Muntean te duce în mijlocul adulterului, apoi în familie
tensiunea scapă de sub control, e cumva în firea lucrurilor să ai
așteptări.
Un etaj mai jos e un gen care poate să
placă, să te poarte așa ușor prin mintea unui om care o ia puțin razna. Fără
țipete, fără degete băgate în ochi. Filmul va avea premiera la 18 septembrie. E
mai mult decât firesc să fie văzut.
