Extrem de rar inclus în stagiunea noastră de
concert, Requiem-ul de Dvor˘ák a răsunat
la sala Radio, întâmplător sau nu în preajma Paştelui catolic, într-o versiune
interpretativă mult peste aşteptări ca realizare de ansamblu: unitară, fluentă şi
densă, dirijorul german/algerian/francez Julien Salemkour, revenit la pupitrul
Orchestrei Naţionale, reuşind să coordoneze cu rigoare întreg „aparatul“
vocal-simfonic. Şi din nou s-a confirmat faptul că, sub bagheta unui muzician
veritabil, ONR sună excelent, remarcabile fiind, de această dată, alămurile,
mult solicitate, nu totdeauna şi corzile grave, dar precizia atacurilor, fraza
amplă sau structurile percutante, desfăşurările monumentale alternând cu
paginile discret-introspective, acumulările bine gradate au încântat, instrumentiştii
răspunzând tuturor cerinţelor şi intenţiilor expresive ale dirijorului. De
asemenea, Corul Radio (pregătit de Dan Mihai Goia) a susţinut dificila partitură
chiar mai bine ca altădată (trecând peste nesiguranţa vocilor bărbăteşti în secţiunile
polifonice), a conferit un plus de strălucire momentelor de apoteoză şi le-a
subliniat şi pe cele derulate în tonuri estompate, cu aceeaşi siguranţă şi omogenitate.
De această dată, cvartetul vocal a alăturat
solişti mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu genul, dar cu glasuri
generoase, de reală calitate, în parte binecunoscute şi unanim apreciate la noi
(soprana Sorina Munteanu şi tenorul Marius Budoiu), în parte (re)descoperite
abia acum, pentru că mezzosoprana Cornelia Oncioiu, stabilită de câţiva ani în
Franţa, a debutat, în fine, şi „acasă“, etalându-şi vocea adesea impresionantă
prin timbrul întunecat dar cald, prin volumul deosebit, convingându-ne că poate
aborda cu dezinvoltură şi astfel de partituri, iar bas-baritonul ceh Jan
Martinik, pentru prima oară pe podiumul nostru de concert, a cucerit prin
materialul vocal bogat, prin tehnica bună şi maniera de frazare elegantă, ceea
ce m-a făcut să-i trec cu vederea confuzia unor măsuri în care… s-a pierdut.
Chiar dacă a fost o combinaţie sui-generis cu tipuri de glasuri şi de cânt
foarte diferite, s-a reuşit totuşi echilibrarea lor, remarcându-se vocile
feminine foarte sonore şi incredibil de potrivite una cu cealaltă sub toate
aspectele, completate de incisivitatea şi ştiinţa cu care tenorul „atacă“
fiecare lucrare, aducând, ca şi partenerul său de scenă, experienţa şi înţelegerea
opusurilor vocal-simfonice. Şi chiar dacă s-a resimţit, în parte, influenţa genului
de operă în expresivitatea şi conducerea liniei solistice, şi chiar dacă
momentele rezervate doar cvartetului dădeau senzaţia că fiecare cântă „pe cont
propriu“, aspectul general al evoluţiei şi în relaţie cu orchestra şi corul a
fost remarcabil.
Un public din păcate nu prea numeros a
ascultat cu încântare un Requiem superb,
perfect „controlat“ de gestica fermă, calm-temperamentală a dirijorului, fără
excese şi „coregrafie“ inutilă, reducând uneori mişcarea aproape total, dar
impunând permanent o siguranţă şi o „curgere“ de ansamblu cu nerv şi precizie
de ceasornic (la rândul său, marcat de faptul că abordează prioritar opera, în
special la Staatsoper Berlin). Este adevărat că nu am simţit atmosfera şi
spiritul unei creaţii de factură religioasă, ci mai curând reliefarea unei
scriituri ofertante şi complexe în datele sale spectaculoase, dar faptul că
muzica a fost slujită şi redată cu profesionalism, acurateţe şi implicare m-a
determinat să fac abstracţie (şi) de acest aspect şi să aplaud, alături de
spectatori, un concert de reală ţinută. De ce câţiva instrumentişti au intrat şi
au ieşit din scenă, de ce corul se ridică sau se aşază cu un zgomot ieşit din
comun, sincer nu am înţeles dar… sunt detalii ce nu pot umbri o evoluţie de
excepţie într-o seară specială.
