Se numea Gabriela Dufour-Voiculescu. Venea din clarul din Sonetele închipuite de doctorul acela fără arginţi, poet al îngerilor, pe numele său Vasile Voiculescu. Era ultimul dintre cei cinci copii ai poetului, ea însăşi scriitoare şi pictoriţă, distinsă şi nobilă faptură pentru care surâsul şi generozitatea reprezentau chiar cartea sa de vizită pe pământul oamenilor.

   În iarna anului 1996, i-am trecut pentru prima oară pragul casei aceleia pe care i-a construit-o regretatul ei soţ, arhitectul François Dufour, în Bucureşti şi unde avea să se stingă şi poetul martirizat în închisorile de cumplita monstruo-zitate din anii comunismului roşu ca jarul din vetrele de iad... Acesta, poetul V. Voiculescu, m-a întâmpinat din cadrul subţire al unui tablou-fotografie cu figura lui de sfânt coborât dintr-o firida de manastire, el, cel mai prezent, din câţi lari ai casei vor fi fost veghetori la firul de lumină vie care era Gabriela Dufour-Voiculescu.
    Deasupra şemineului din livingul luminos - un şiruleţ de icoane pe sticlă, dominate, spre partea de sus a peretelui, de o icoană a Sfintei Fecioare, şi cam peste tot, icoane vechi (pe sticlă, pe lemn), icoane noi realizate cu migala şi har de stăpâna casei, obiecte de ceramica pictată, pictura expresionistă sugerând istorii de-nceput de lume, cu animale fantastice şi oameni mânuind cu abilitate arcul-arma (despre arcul din bolţi de catedrale neavând încă ştire).

   Seara de iarna, 1996. '
    În casa Gabrielei Dufour-Voiculescu s-a citit poezie cât ,,sa înveţe şi eternitatea cu hohote sa planga", iar fulgii de zapada cum trebuie sa cada, s-a cântat (folkistul Florin Sasarman pusese pe muzica vreo câteva din „sonetele închipuite") graţie invenţiei numita casetofon, ceva care semana a bucurie/lacrima/zambet/umbra, s-a dat fotoliul mai aproape de focul din camin, ceainicul a prins sa murmure în graiul lui povestea veche cu „Te uita cum ninge Decembre", povestea nouă cu o stea care tot ,,răsare ca o taină mare", povestea cu oameni buni şi iubitori şi calzi ca pâinea scoasă din cuptorul care ne este chiar suflet (de nu cumva fântâna la margine de drum prăfos şi pârjolit de seceta de gând, când la raison ne connait plus le langage du coeur).
    Şi iata-ne acum.

   În vara asta fără de poveste, în ziua de 12 iulie, s-a stins din viaţă fiinţa aceea minunată - Gabriela Dufour-Voiculescu (1920-2009), ultimul vlastar al (p)omului cu alese roade de gând care a fost Poetul îngerilor, dintr-un timp demonizat de ura a omului faţă de om.
    Îmi place sa cred ,,ca-n vreme, la capat, ne-aşteapta/nu moartea ci altă poveste", cum a spus poetul din „sătul de lacrimi fără leac".
    Altfel cum am accepta plecarea fiicei ultime a poetului de la care Shakespeare va fi învăţat poate, acolo sus, gustul lacrimii şi amarul zâmbetului când omul simplu e mai presus de regi prin iubire - singurul imperiu de care va fi avut parte în „oara" lui de trecere spre moarte...
Gabriela Dufour-Voiculescu s-a retras între icoanele cu care şi-a contopit existenţa dupa ce toţi ai sai se mutasera în umbra. Amintirea ei - o caldă şi blândă lumină.