Relaţia mamă–copil poate fi uneori de coşmar.
Este esenţial cum o construieşti.
Unul dintre filmele care va face senzaţie la
toate ceremoniile din 2012. O dramă psihologică puternică o evidenţiază pe Tilda Swinton la adevărata înălţime, în
rolul unui personaj cu o forţă mentală tulburătoare. We need to talk about Kevin / Trebuie să vorbim despre Kevin aduce în
prim-plan pendularea între trecutul dureros şi prezentul sfâşietor al unei
femei care a renunţat la carieră şi a neglijat orice alt viitor pentru copilul
său, pentru a-l naşte şi a-l creşte cum se cuvine pe Kevin.
Într-un mic orăşel dintr-o suburbie americană,
o femeie încearcă să treacă pe stradă aproape nevăzută, cu privirea ascunsă în
spatele ochelarilor de soare şi cu un mers grăbit. În supermarket, ajunge să se
piardă printre rafturile încărcate de conserve, în speranţa că nu e observată şi
se va evapora imediat. Tăcerea, disperarea, privirea ei spun mai mult decât
orice alte gesturi ori replici. Astfel arată o mamă ajunsă în pragul nebuniei şi
disperării. Eva e hăituită de prezent, stigmatizată de un trecut pe care nu şi
l-a imaginat nicio clipă aşa cum s-a derulat el de fapt. E o femeie care a
pierdut totul, dar luptă cu o ambiţie de fier să nu îşi piardă minţile. Tilda
Swinton este fabuloasă! Te impresionează şi te face părtaşul nebuloasei vieţii
pe care trebuie s-o înfrunte. A fi mamă este una dintre cele mai complicate şi
dificile
„profesii“. Lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple şi clare
precum par: Kevin s-a dovedit a fi un copil dificil, care plângea ori de câte
ori era luat în braţe ori lăsat liniştit în căruţ. Plângea atunci când avea toate
motivele să fie liniştit şi invers. Iar plânsul lui părea unul tendenţios, răzbunător.
În tot acest timp, Franklin (John C.
Reilly), tatăl, un tip obişnuit, normal, fără prea multe pretenţii şi
idealuri în viaţă, este topit după fiul său, cel care, cu timpul, va reuşi să îl
manipuleze cu uşurinţă. Este unul dintre cele mai profunde şi dureroase filme
despre relaţia maternă, o poveste care urmăreşte lupta chinuitoare a Evei de a
fi o mamă exemplară şi a funcţiona cum se cuvine cu fiul său.
Trebuie să vorbim
despre Kevin este
un film despre tăcere. Aflată în pragul nebuniei, Eva este pe punctul de a ţipa,
un ţipăt care ar rupe cerul în două, traumatizată fiind de reacţiile fiului său.
Încă din copilărie, Kevin avea ceva malefic în el, iar ea, ca mamă, a încercat
toate metodele spre a-şi îmbunătăţi relaţia cu acesta. S-a neglijat total, a învăţat
să se adapteze comportamentului lui ciudat. Din punct de vedere regizoral, Lynne Ramsay reuşeşte să ni-l prezinte
pe Kevin (interpretat de Ezra Miller)
ca un Norman Bathes în devenire – rece, cu un comportament social deviant, cu
privirea pierdută şi totuşi atent fixată, în spatele căreia se ascunde tot răul.
Iar Ezra Miller reuşeşte să te îngheţe mai mult decât reuşea Anthony Perkins înPsycho-ul lui Hitchcock.
Filmul
ne prezintă în salturi trecutul şi prezentul Evei, martora tragediei, în fond,
personajul principal al dramei. Fără a simţi vreo secundă sentimentul unui
final pozitiv, asistăm neputincioşi la încercările Evei de a învăţa să trăiască
cu ruşinea cumplită a acţiunilor fiului său, cu sentimentul îngrozitor al vinovăţiei:
a făcut oare tot posibilul pentru a fi o mamă bună? Câtă vină trebuie să îşi
asume?
Pornind de la cartea lui Lionel Shriver,
lansată în 2003, filmul pendulează înainte şi înapoi, încearcă să justifice
prezentul prin prisma trecutului dureros pentru o mamă care încearcă să înţeleagă
gestul extrem al fiului său, se străduieşte să ierte şi să meargă totuşi mai
departe. Pe tăişul aspru al cuţitului, nebunia e doar la un 
pas: odinioară, Eva
avea o familie fericită, o casă imensă, scria ghiduri de călătorie. Acum, se
pierde într-o măruntă agenţie de turism, într-un anonimat forţat, traumatizată
de o comunitate care o pedepseşte cu o cruzime grea. De-a lungul filmului,
ajunge să piardă tot ce avea, bucată cu bucată, dar cu siguranţă se încăpăţânează
să-şi păstreze demnitatea.
Filmul lui Ramsey este o reuşită analiză
socială a cazurilor extreme de violenţă produse de tineri, atacând nu doar
frica permanentă, cât mai ales spaima de a nu fi un părinte bun. Iar întrebările
care te bântuie sunt dintre cele clasice: „Unde am greşit? Cum reuşeşti să îi
arăţi iubirea? Cum reacţionezi dacă nu răspund iubirii tale?“.
Prim-planurile tulburătoare ale Tildei
Swinton, privirea pierdută şi speriată încearcă să recupereze încrederea celor
din jur, care o privesc cu ură. Personajul ei este un amestec (atât de bine
dozat) de iubire şi groază faţă de monstrul transformat sub propriii săi ochi. Trebuie să vorbim despre Kevin este o
dramă puternică, cu accente tăioase, dur şi totuşi emoţionant, o analiză
complexă a maternităţii şi a tot ceea ce presupune şi implică aceasta. Deloc uşor
de digerat, este unul dintre filmele în care Tilda Swinton dă măsura perfectă a
dimensiunii sale actoriceşti. Merită, oricât de incomod ar fi!
