În
urmă cu câţiva ani, Ion Caramitru a semnat, la Opera Naţională Bucureşti, noua montare cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski, asemănătoare sau nu celei puse în
scenă anterior la Belfast, dar cu siguranţă foarte bine primită de melomani şi
chiar de comentatori. Decorurile imaginate de Maria Miu şi costumele schiţate
de Viorica Petrovici au adus ceva din atmosfera specifică Rusiei din veacul
XIX, dar într-o tratare modernă mai ales prin mişcarea faţadelor sau coloanelor
de clădiri şi schimbarea elementelor de recuzită chiar şi în timpul derulării
acţiunii, asigurând astfel fluenţa în succesiunea tablourilor.
După
o perioadă în care producţia a fost împrumutată Operei din Sofia, la sfârşit de
noiembrie a revenit la Bucureşti, prezentată, în maniera ciudată a actualei
stagiuni, în două seri consecutiv, cu distribuţii doar parţial diferite, fără
noutăţi în rolurile principale, doar cu debuturi în personajele de plan secund.
Asistând la primul spectacol, am avut senzaţia că pe scenă totul se derula
corect, conştiincios, dar cu o oboseală sau, eventual, o lipsă de strălucire
determinată probabil de starea de spirit a celor implicaţi. Partitura era
parcursă cu o anume lentoare interioară, deşi au fost momente în care se simţea
dorinţa de implicare reală a celor cu adevărat profesionişti. Privit însă în
ansamblu, totul a trenat, departe de vibraţia romantică a muzicii
ceaikovskiene. Orchestra, în general, a sunat omogen şi nuanţat, dar fără a
avea acel suflu al frazelor generoase, al trăirilor intense. Poate şi pentru că
Iurie Florea a dirijat cu o gestică precisă şi… atât, rezolvând uşoarele
dezechilibre în relaţia cu soliştii, susţinând evoluţia corului (maestru de cor
Stelian Olariu), impecabil şi de această dată, aducând un plus de farmec şi de
viaţă în desfăşurarea altfel ternă a reprezentaţiei. Baletul a avut scurte
secvenţe agreabile, relaţiile între personaje s-au păstrat destul de aproape de
cerinţele iniţiale ale regizorului doar că, spre exemplu, soprana Tina
Munteanu, pe care o apreciasem cu deosebire la avanpremieră, atât sub aspect
vocal, cât mai ales ca realizare a eroinei, de această dată a fost o Tatiana
zglobie, răsfăţată, total opusă tinerei timide şi introvertite pe care au
imaginat-o Puşkin şi Ceaikovski. Se pare că era marcată de o răceală (ceea ce
ar fi fost bine să se anunţe la început de spectacol), dar mă îndoiesc totuşi că
vocea „descărnată“, stinsă, cu grave jenante şi doar câteva sunete frumoase în
acut, să fi fost rezultatul gripei – poate doar problemele de respiraţie… Şi
cred că cel mai elocvent argument în acest sens a fost cântul baritonului
Iordache Basalic, la rândul său cu viroză, dar reuşind să depăşească starea
precară de sănătate. El a conturat un Oneghin sobru şi credibil (spre deosebire
de premieră), glasul său sunând bine, cu o frazare şi o expresivitate demnă de
remarcat, deşi anvergura vocală era (ceva mai) diminuată.
O
surpriză plăcută a fost invitarea tenorului clujean Tiberius Simu în rolul
Lenski, apariţia sa elegantă, precum şi calitatea glasului cald, luminos, bine
condus, oferind imaginea unui tânăr aristocrat îndrăgostit şi temperamental,
nicidecum „limfatic“ aşa cum îl concep alţii, remarcându-se pregnant încă de la
prima replică. Celebra sa arie – superb cântată – a fost răsplătită cu
binemeritate aplauze (ceea ce nu s-a petrecut în alte cazuri). La fel de
interesant s-a dovedit şi tenorul Liviu Indricău, debutând în Triquet, rol de
compoziţie pe care a ştiut să-l creioneze cu umor, dar fără „îngroşări”,
beneficiind şi de avantajul unei voci deosebite (prea puţin pusă în valoare,
din păcate, în marele repertoriu), dublată de un talent scenic unanim
apreciat.
Dacă
Maria Jinga a întrupat din nou o sprinţară Olga, bine reliefată sub aspect
vocal şi interpretativ, alte două mezzosoprane au abordat personaje mature –
Sorana Negrea – pentru prima oară în Larina, cam prea „tinerică“ în atitudini şi
reacţii – şi Andreea Iftimescu – din nou în Filipievna, rol de compoziţie pe
care nici de această dată nu a reuşit să-l înţeleagă, gesturile de „bătrâneţe“
rămânând pur formale. La rândul său, basul Horia Sandu a debutat în Gremin,
alura sa impozantă şi vocea gravă – în principiu de calitate şi oricum amplă –
constituind atuuri în favoarea realizării cu destulă prestanţă a contelui-ofiţer,
susţinând aria în tonuri estompate, cu tentă expresivă demnă apreciabilă. Basul
Dan Indricău a reluat episodicele apariţii în Zaretsky şi Căpitanul, iar Sofia
Negreu a cucerit prin candoarea, graţia şi forţa de transmitere a stărilor şi
sugestiilor cu profundă semnificaţie în „economia“ spectacolului, Copilul fiind
o prezenţă cvasipermanentă în momentele importante, poate un alter ego al
Tatianei, oricum de mare efect, asemeni colegelor sale ce dansează minunat la
balul din ultimul act.
Un
public firav, rezervat sau molipsit de apatia generală, nu a prea reacţionat la
arii sau la duetele de obicei aplaudate, aplaudând însă evoluţii cu adevărat de
valoare, „taxând“ printr-o tăcere absolută neîmplinirile unora şi altora, semn
că spectatorii – avizaţi sau nu – percep corect modul în care interpreţii reuşesc
sau nu să transmită „ceva“ sau măcar să cânte frumos. La final aplauzele sunt
însă nelipsite, indiferent de situaţie, pentru că aşa se obişnuieşte… Din păcate,
reluarea operei Evgheni Oneghin a
fost doar o reprezentaţie de rutină, cel puţin în prima seară. Păcat.
În curând se va relua Faust de Gounod, o altă producţie de real succes în… mileniul trecut
– vom vedea dacă va depăşi nivelul (doar) onest sau va deveni un eveniment,
într-o stagiune de o tristeţe dezarmantă.
