După deschiderea cortinei, fumul dens năvălește în sala
Teatrului Mic. Prin fum zărim cu greutate niște personaje care duc în afara
scenei un porc pe care l-au înjunghiat. Apoi, alte trei personaje vin spre
public, înarmate cu cuțite de carmangerie pline de sânge. Dintre acestea, vom
descoperi mai târziu, unul singur e al lui Caragiale: Iordache. Altul este
măcelar, iar ultimul milițian.
În timpul schimbărilor scenice evoluează doi dansatori, bărbat și
femeie de statură mică. Apoi, apare un personaj ce poate fi Iordache, care
începe să cânte, în stil țigănesc, o manea. Îmi scapă înțelesurile ascunse ale
spectacolului regizat de Dragoș Galgoțiu (care este și semnatarul
decorului).
În actul doi, pe scenă ni se arată un colț de stradă cu barul
din primul act și o bancă rudimentară, iar în fundal se zărește o cameră
frigorifică. Din când în când, apar în spațiu dansatori fantomatici având
capetele diverselor animale și cei doi dansatori de statură mică. Mai apoi,
apar costumate bizar personajele din piesa lui nenea Iancu. Crăcănel, care îl urmărește
pe Pampon, apare cu capul băgat într-un panou de fotograf de pe vremuri. În
locul unde trebuia să fie capul unui personaj desenat, era o gaură în care
Crăcănel și-a introdus capul, spunând plin de furie și obidă: „Eu sunt bibicul,
nene Iancule, nu mai poftești?“ La un moment dat se întâlnește cu Pampon, în
aceeași ipostază, în spatele altui panou de același gen și se încaieră,
fugărindu-se reciproc.
Sunt scene absurde, lipsite de o logică elementară, ca aceea în
care Crăcănel se face că bea bere dintr-o halbă goală, servit de un chelner
care nu e altul decât măcelarul din primul act. La finalul piesei, când
Crăcănel, probabil cuprins subit de o nebunie atroce, îi împușcă pe toți, după
care se împușcă pe el însuși.
Înainte de a cădea cortina, printre proaspetele cadavre
evoluează iar cuplul de dansatori mici. Atunci am realizat că s-ar putea să
fiu, de fapt, în fața unui spectacol de groază. Aceasta ar fi explicat multe,
dar nu era specificat nicăieri în foaia volantă care ne-a fost prezentată ca
program de sală.
Lăsând deoparte considerațiile care se pot face în legătură cu
translarea unei opere literare într-un gen cu totul opus intențiilor
scriitorului, ce se poate spune despre interpreți? Se observă ușor că ei se
străduiesc sincer, cu succes, în două direcții: să satisfacă cât de cât cerințele
regizorului și să joace de fapt, în ultimă instanță, personajele din piesa D’ale
Carnavalului a lui I. L. Caragiale. Astfel, în multe situații din
piesă, Ovidiu Niculescu acoperă foarte bine rolul lui Iordache, cu excepția
anumitor pasaje în care sare peste cal începând să cânte în țigănește. Doru Ana
are exact statura unui convigător pampon. În ciuda costumului neadecvat,
Vitalie Bantaș spune textul candidatului destul de convins, jucând naivitatea
personajului credibil. Andreia Grămoșteanu o înfățișează bine, cu aplomb dar
cam sec, pe Didina Mazu, Radu Gheorghe e un posibil Crăcănel pe linia Birlic,
deși uneori exagerează ticurile personajului, dar Adriana Șchiopu a găsit o
latură originală a celebrei republicane din Ploiești, Mița Baston, deși la un
moment dat beția pe care o sugerează începe să obosească atât interpreta, cât și
spectatorii. Cristian Iacob, distribuit în rolul lui Nae Girimea, face o
adevărată creație în rolul respectiv, poate chiar imortalizându-l, dovedind că
este un mare actor. În niciun spectacol de teatru n-am văzut un actor mai bine
distribuit, mai exact, mai cu haz.
În instituțiile teatrale, care par amorțite în ultimul timp, și
împietrite în proiecte absolut placide cu piese aiuristice culese din peisajul
marginal al literaturilor țărilor europene, cu manageri îmbătrâniți în posturi
de ani de zile, și-a făcut loc ideea de a „completa“ piesele unui mare
dramaturg. Cu alte cuvinte, de a le face „praf“, fie actualizându-le (ca
celebrul spectacol realizat cu ani în urmă de Alexandru Tocilescu la Naționalul
bucureștean), fie stâlcindu-le, aplicând peste ele formule care nu li se
potrivesc de nicio manieră. Pot da și câteva exemple, cu „O noapte furtunoasă“
de la Naționalul din Iași (regizor Alexandru Dabija) sau de la Teatrul Nottara
(regizor Alexandru Mâzgăreanu).
Astfel de spectacole, după părerea mea, sunt adevărate pericole
pentru noile generații de elevi, care pot recepționa piesele respective într-o
formă străină de cea în care ele au fost concepute inițial, falsificându-le
ideile și mesajul. Această modalitate de a arăta într-o altă lumină o operă
literară consacrată este o idee nefastă, care încă nu a fost sancționată
drastic de critica de specialitate. Din contră, a fost apreciată cu entuziasm.
După „O noapte furtunoasă“ și „O scrisoare pierdută“ (regizor Horațiu Mălăele)
a venit și rândul piesei „D’ale carnavalului“ să fie schimonosită într-o
montare absolut năucitoare la Teatrul Mic, în viziunea scenică a lui Dragoș
Galgoțiu. Sunt curios ce vor reuși să facă din „Năpasta“!
