Unul dintre cele mai emoţionante, triste şi memorabile
filme despre sfârşitul lumii.
Enjoy it while it lasts!
Lars
von Trier şi femeile sale. Lars von Trier şi poveştile sale emoţionante,
deprimante. Lars von Trier şi întrebările sale despre sensul vieţii. Lars von
Trier şi filmele sale poetice încărcate de metafore. Lars von Trier şi sfârşitul
lumii. Este unul dintre subiectele pe care, într-un fel, le-a pregătit încetul
cu încetul, inspirându-se din istoria artei, până să descopere maniera potrivită
de a-l descrie. Imagini tulburătoare, drame existenţiale, personaje puternice
străfulgerate de momente de panică, dar mai ales de depresie, personajele lui
von Trier sunt uimitoare. Vede apocalipsa prin intermediul unor personaje
cutremurate şi bulversate de ritmul nebun al vieţii cotidiene, de răutăţile,
meschinăriile şi ipocrizia oamenilor. Melancholia, un film pe care l-a gândit îndelung, este acel proiect care
demonstrează maturitatea artistului aflat în permanenţă în căutarea sinelui, a
sensului vieţii. „Psihanalistul meu mi-a spus că melancolicii sunt de obicei
mult mai echilibraţi decât oamenii obişnuiţi în faţa unui dezastru iminent. În
parte pentru că ei pot zice: Ţi-am spus
eu, dar şi pentru că nu au nimic de pierdut.“ Lars von Trier conturează
scenariul în jurul celui mai apăsător şi mai dureros sentiment uman şi se străduieşte
să îl transmită cât mai bine cu putinţă. Este un film
despre distrugere, despre
identitate, interacţiuni problematice, probleme familiale şi lipsă de
comunicare, despre cum te raportezi la fericire şi cum este ea de fapt. A
trecut demult timpul poveştilor cu final fericit, tot ce a rămas acum este
acceptarea destinului. Vizual, von Trier este fără cusur, atinge perfecţiunea.
Stilul pe care îl abordează impresionează, copleşeşte. S-a scuturat de
artificiile deconstructiviste, a apelat la o expresivitate puternică şi rafinată,
stilată şi elegantă. Compoziţia suprarealistă a prologului se păstrează în cele
două capitole ale filmului prin contemplaţia şi atenţia acordată detaliilor, mişcărilor,
cadrelor cu reminiscenţe clasice. Muzica dobândeşte greutate şi completează, de
altfel într-un mod surprinzător, stările şi acţiunile personajelor, iar Wagner
sună magistral în pandant cu toate căutările Justinei.
După prezentarea prologului, filmul este
structurat în două părţi, atât de diferite şi totuşi la fel de puternice: „Justine“ spune povestea mezinei – Kirsten Dunst – dintre cele două surori
şi a nunţii ei de dimensiuni împărăteşti, pregătită cu atâta grijă de Claire (Charlotte Gainsbourg) şi cumnatul ei
John (interpretat de Kiefer Sutherland
– într-un rol excelent, bine conturat). Depresivă şi melancolică din fire,
Justine încearcă rolul de soţie pentru a intra în rândul lumii – pe care ştie să
o interpreteze/citească atât de bine din postul de copywriter la o agenţie de
publicitate. Îşi doreşte o viaţă normală, cu nimicurile ei zilnice, cu
bucuriile mărunte – altfel spus, încearcă să alunge angoasele existenţiale prin
acest ritual obositor al nunţii cu un program mai detaliat şi mai strict decât
cel al unei campanii de produs. Dar oricât de bine la punct este totul, ceva nu
funcţionează absolut deloc. Secvenţa de început rămâne una extrem de sugestivă,
o metaforă a relaţiei sale cu soţul atât de cuminte şi liniştit, mult prea la
locul lui pentru o femeie care se află în permanenţă în căutarea unui loc numai
şi numai al ei. O limuzină extravagantă (şi de prost gust) încearcă să îşi facă
loc pe un drumeag şerpuit, întortocheat precum sufletul acestei femei care,
teoretic, nu ar trebui decât să zâmbească şi să se bucure de viaţă. Cu greu
poate fi mişcată de pe loc odată ce s-a împotmolit în mărăcini. Şi fiecare pare
să aibă o soluţie pentru mutarea acesteia: de la şoferul speriat că ar putea să
strice ditamai maşina, până la mire şi chiar mireasă. Da, în acest fel se
derulează nunta atât de bine pusă la punct: acum toastăm în cinstea mirilor,
apoi salutăm invitaţii, apoi primul dans al mirilor, la 11:30 se taie tortul,
imediat după miezul nopţii aprindem luminiţele şi dăm drumul lampioanelor. De
fapt, ce schiţează von Trier nu e cu nimic denaturat ori exagerat. Aşa sunt nunţile,
dar nu aşa sunt miresele. Justine este un personaj profund care, pe măsură ce îşi
petrece seara înconjurată de foarte mulţi oameni, se izolează şi realizează cum
nu are nevoie de acest circ hilar, nici de un om care să îi poarte de grijă, ci
pur şi simplu de linişte. Nu are nevoie nici de o mamă care nu o încurajează
nici măcar în ziua nunţii şi care continuă să fie rece şi rea, cum nici de tatăl
amnezic, care nu îi poate acorda puţin timp pentru o discuţie necesară. Dunst
convinge şi reuşeşte să transmită din plin stările angoasante, iar Gainsbourg
impresionează prin grija aparte şi sentimentul maternal pe care îl transmite.
Dacă prima parte a filmului este antrenantă într-un
fel prin coloratura personajelor, cea de-a doua, focusată asupra lui Claire şi
a spaimei că asistă la sfârşitul lumii, are o poetică existenţialistă specială
ce o plasează la celălalt pol. Dacă până acum a reuşit să menţină acel
echilibru vital atât pentru Justine, cât şi pentru soţul şi copilul ei, a venit
momentul să clacheze şi să aibă nevoie de protecţie la rândul ei. Rolurile se
schimbă într-un fel, panica se transferă în jurul lui Claire, într-un mod mult
mai realist şi concret decât stările de oboseală şi inerţie bolnavă ale
Justinei. Claire pare copleşită de griji şi de iminenţa sfârşitului apocaliptic
pe care nu-l poate măsura/imagina. În tot acest timp, Justine ajunge la acea
stare de revelaţie spirituală ce acţionează precum un drog relaxant, în vreme
ce Claire e stăpânită de o frică groaznică. Lars von Trier însuşi pendulează într-o
ambiguitate senină. „Viaţa e pe Pământ, dar nu pentru multă vreme“.
Lansat la Cannes 2011, Melancholia este un film de artă cum numai von Trier putea să
construiască. Cu toate că a existat un întreg scandal în jurul acestuia, care şi-a
declarat afinităţile naziste, Kirstin Dunst a primit premiul pentru cea mai bună
actriţă. Altfel, von Trier continuă să fie un incomod pentru cinematografia
mondială. Dar e ceva firesc pentru un geniu, nu-i aşa?
