„Les vivants et les morts sont près et loin les uns des
autres, comme le côté pile et le côté face d’un sou“. (Jean Cocteau)
Şi-au fost sosiţi pentru a doua seară
consecutiv, la Teatrul Metropolis din capitala noastră încremenită de ger, Îngeri
în America. Premieră absolut novatoare cu un spectacol-fluviu prins între
malurile a două serii dar cu o neţărmurită curgere între zborul-cădere şi (ne)răbdarea
omenească de a găsi trecerii sale de la… până la şi un timp al trăirii. Dar câtă
netrăire!
Sunt chemate la judecată de omul muritor
chiar marile instanţe în faţa cărora el, cel mărunt, cel neînsemnat, a cam stat
dintotdeauna cu frică şi a luat aminte. Dar de acum, gata! Dacă tot ce avem, în
cea mai cruntă şi devastatoare democraţie din câte vor fi existând (în cer sau
pre pământ, totuna!), este moartea, apoi Cineva
trebuie să dea odată şi odată socoteală „de ce?“.
Justiţia cea omenească, este un păienjeniş
de legi în care prestidigitatori de geniu scot cu bisturiul celui mai candid zâmbet
puţina parte neatinsă de cancerul generalizat al corupţiei planetare. Până când
ea, doamna aceea în negru integral, meşteră la coasă, vine să aline cu
propriu-i zâmbet inutila zbatere a învingătorului învins. Câtă bogăţie de nuanţe
în interpretarea cu care George Ivaşcu creează
sub ochii noştri personalitatea Avocatului căruia lumea pare să-i stea la
degetul mic, evreul acela care la simpla mişcare a numitului deget poate face şi
desface caravana politicii înalte dar care, la prima poticnire, hop şi moartea,
maternă şi blândă, sub chipul fostei sale victime – trasă şi ea pe sfoară într-o
ultimă zvâcnire de ghiduşie a celui ţintuit pe patul de spital înainte ca
„seismograful“ numărător al bătăilor inimii să tragă linie lăsându-i pe ceilalţi
să facă socoteala.
Şi socoteala se reduce la rostirea rugăciunii
pentru mort (rugăciune ciuntită, nu prea bine ştiută de tânărul descendent din
neamul Larei) – scenă în care dramatismul şi parodia se întrepătrund întregindu-se
– ca, în final, să cadă un ultim blestem pe răposatul, iar „caseta“ lui cu preţioasele
medicamente (din acelea la care au acces cam treizeci de oameni, din toată
suflarea omenească) să poată fi înşfăcată cu conştiinţa datoriei împlinite.
Dar firul, roşu până la incandescenţa sfâşierii
de suflet, rămâne dragostea. Dragostea în care ei şi numai ei se caută,
se resping, se cheamă, se ignoră, se găsesc, se pierd într-o eternă
echilibristică între tandreţe, violenţă, respingere, duioşie, trădare,
fidelitate, viaţă şi moarte. (Ah, organele sunt sparte, ar zice Eminescu.)
Câtă diferenţă de nuanţe în jocul absolut
unic al fiecărui interpret: George
Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, în care personajele create par să fi fost
turnate de un Creator bezmetic pus pe şotii.
Şi-apoi relaţiile umane gen albi-negri,
homosexuali sau „expiraţi“ dintre aceia care încă mai cred că tot metoda
ancestrală este patentul cel mai de
creare a formelor fragile de viaţă numite copii, relaţiile evrei şi restul
lumii în care cei dintâi par să aibă încrustată în miezul fiecărui gând, oricât
de inocent sau de subtil pervers ideea eternei persecuţii pe care ea, lumea,
restul acela de câteva miliarde de fiinţe gânditoare, o perpetuează şlefuind-o
cu fiecare străfulgerare de surâs, cu fiecare privire (sau cu ignorarea), cu
fiecare gest (sau cu uimirea încremenită), cu fiecare vorbă care trebuie să mai
aibă ea un înţeles ascuns, nemărturisit.
Virginia
Mirea este un om-orchestră. Pendulând între umbre şi prezenţe umane încă
purtătoare de viaţă, ea trece cu dezinvoltură dintr-o parte în alta a Styxului,
ba mai mult, ne invită s-o urmăm, iar noi, într-o abandonare totală, o urmăm şi
ne minunăm de cât de „încântător“ poate să fie neantul.
Cristiana
Răduţă Bobic este o trestie plângător-cântătoare al cărei singur gând (de
personajul ei vorbesc) este să-i fie omului ei drag măsură întregitoare, jumătatea
perfectă adică. Numai că el nici jumătate nu mai este, ci fărâme într-o zbatere
sfâşietoare.
Într-o „perestroikă à l’américaine“ femeia –
ignorată de măria sa bărbatul, mereu în umbra lui, mereu în aşteptare, se descătuşează:
un pistol, nu cravaşă, nu cnut – doar un card. Ura! Bătălia cu îngerul s-a încheiat,
reglată de un cont în bancă. Şi ea, femeia, într-o rochie à la Marilyn, pluteşte
pe aerul cald al gurii de canal din cloaca
magna a vieţii.
Nicoleta
Hâncu – înger, asistentă medicală, toată numai zâmbet, ameninţare şi
(ne)putere – îşi interpretează partitura cu graţie, cum stă bine unui „înger“ rătăcit
printre învinşii-învingători cu numele de oameni.
Tony Kushner ne înghesuie pe toţi între aripile
(deloc îngereşti!) ale îngerului să ne facă să pricepem odată că sfârşitul
lumii e pe-aproape, la cotitură, şi că ar cam trebui să ne bucurăm ştiind că până
şi după cel mai neînchipuit pârjol se vor ivi fire noi de iarbă vestind un nou început.
Vină deci apocalipsa şi împlinească-se! Noi, am făcut tot ce-am putut. Autorul
cel puţin, iartă-l Doamne, că doar Tu mai poţi! Noi…
Dar familia actoricească de la Teatrul
Metropolis este o forţă în faţa căreia ne înclinăm cu toată admiraţia pentru
regalul interpretativ.
Aceleaşi felicitări echipei tehnice, acele
nevăzute dar de neignorat prezenţe: Ştefan
Vasilescu, Adrian Neculcea, Bogdan Buga – care-au îmbrăcat în lumini şi
umbre lumea aceea de iad cu umbre şi lumini; Ştefan Ionescu, sunet, fără de care vorbele ar rămâne sărace, Elena Ghimpeteanu, regizor tehnic,
recuziteri, tehnicieni, plasator, care asigură spectacolelor de aici o notă
aparte iar spectatorilor sentimentul că sunt invitaţi de seamă la o ceremonie
de înaltă clasă (cum trebuie să fie spectacolul de teatru).
Şi, cum altfel?
De la
intrare, păşind pe covor roşu, în holul alb-roşu ca un labirint cu firul
Ariadnei la vedere, eşti întâmpinat de un majordom ca la saloanele de altădată
cu – în mână un registru (ne-ar fi consemnate acolo numele?). Şi nu ne-am mira
deloc să-l vedem bătând cu bastonul de bronz de trei ori, spre a anunţa: dna şi
dl Paulian! Dna şi dl Rosemberg! Dna şi dl Borisovici şi fiica lor, dna Olga!
Dna şi dl… cum vă numiţi? Da, da, pe d-voastră vă întreb stimaţi spectatori, mergători
la teatru. Nu ştiţi că artiştii din lumina reflectoarelor n-ar însemna nimic
dacă n-am fi noi, cei din întunericul sălii cât să le răsfrângem rotundul creaţiei
prin chiar prezenţa noastră de o seară?… 
