Mă tem că aceia care spun că umorul este cel mai sigur semn de inteligenţă au dreptate. Vestitele teste care au făcut epocă (sunt şi astăzi, pe alocuri, în tendinţe) pot spune multe despre gândirea cuiva, despre logica lui, clasică sau evoluată, despre concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie, capacitatea de a face asocieri, capacitatea de a rezolva probleme etc. Rămân însă, pe dinafară, talentele, harul, misia, investiţia de suflet şi de iubire, care sprijină şi hrănesc adevărata inteligenţă umană. Umorul le vede. În paranteză fie spus: copiii, de mici, penalizează drastic lipsa de umor a adulţilor, răcnind ca nişte disperaţi. Ei aşteaptă cu nerăbdătoare voioşie acea apropiere interumană firească, de la egal la egal, întru veselie şi joc, iar dacă dau de prosteli şi scorţoşenii grave – jelesc.

   Cândva, am cunoscut, indirect, un om care făcea copiii fericiţi, nu-i îndemna la plâns. Numele lui era Cincinat Pavelescu şi, recunosc, m-am cam grăbit să cred că aşa se poartă toţi „oamenii mari“. Magistrat de elită, poet, scriitor, epigramist, jurnalist, patron de ziare, el nu se sfia să discute cu un elev modest al Şcolii Normale din Chişinău, care-i aşternuse viaţa şi principiile într-o lucrare şcolărească de absolvire, scrisă şi desenată precum vechile cronici din mânăstiri. Până târziu, în toată viaţa lui, fostul elev îşi amintea prima vizită la Cincinat acasă, iar dintre scrisori păstra cu sfinţenie o anume carte poştală ilustrată înfăţişând un car alegoric sub forma unui cap uriaş (populat de tineri), cu ochi, gură şi dinţi (care nu sfâşiau pe nimeni), pe dosul căreia, cu pana lui, umoristul îi relata impresii de vacanţă, prieteneşte, dar plin de respect, „Domnului elev Ion Grosu“ (tatăl meu).

   Umorul drege sau nu umorile? Este un veritabil factor de sănătate – cine nu ştie asta?! Indivizi izolaţi s-au autotratat – mulţi s-au şi autovindecat – cu umor. Între timp, au apărut şi clinici de specialitate (evident, în Vest, dar mă tem că în unele dintre ele se râde şi de Est...) iar acum doi ani, la Galaţi, Universitatea „Dunărea de Jos“ a găzduit o reuniune internaţională a celor care desfăşoară o serioasă muncă de cercetare în plin umor. A, este totuşi cineva la noi care nu ştie că umorul are puteri vindecătoare: un scorţos din Parlament, am auzit că ar fi tăiat umorul de pe lista terapiilor alternative. Umorul pare a se deosebi de comicul uşor, cotidian, ca şi de comedia pur distractivă. Rădăcinile lui sunt mai adânci, satira are un mai accentuat rol social, hohotul de râs, în caz de reuşită, e mai consistent, expirul din hohot e deci mai puternic, respingerea – fizică! – a tot ce e rău poate deveni categorică. Umorul ca factor de sănătate comunitară, aşadar. Alte leacuri, în urgenţe comunitare, n-avem. Doar cei 3D: dezinfecţie, deparazitare, deratizare... Umorul poate da dependenţă. Unora le poate controla (creşte sau diminua) imunitatea.

   Doctorul Corneliu Zeana şi-a intitulat volumul de epigrame UMORISTICE. De aceea am început cu discuţia despre umor, ca abia apoi să ne referim la epigrame. Aşa şi sunt epigramele domniei sale: umoristice, cu haz de cea mai bună calitate.

   Umoriştii au şi ei o structură psihică aparte. În ciuda „răutăţii“ care, chipurile, îi caracterizează, ei privesc totuşi cu bunăvoinţă lumea. O cred perfectibilă. Nu sunt necruţători, ba chiar adesea creează o atmosferă de graţie, de toleranţă şi încredere. Asupra atmosferei vom reveni. Acum precizarea: cu cine anume sunt „răi“? În primul rând, cu propriile persoane. Se privesc cu autoironie, într-un mediu numai bun de luat peste picior. Cincinat Pavelescu scria: „Cincinat, poetul chel / Va muri cu un regret: / Că nu poate fi poet / Într-o Curte de Apel“. Corneliu Zeana nu e magistrat, ci doctor şi găseşte în ziua de azi un pretext să se bucure: „Nu mi-am luat, mai an, maşină / Şi-astfel banii mei rămaşi / Mi-au permis acum să-mi cumpăr / trei perechi de adidaşi“ (Devalorizare – anii ’90). Sau: „În rare clipe de răgaz, / Cu epigrama am succes / Chiar dacă nu se face haz, / Aici n-am cazuri de deces!“. Sau: „Nu mai pot de-acum să circul, / Trebuie să-mi iau Trabant / Bicicleta, ca vehicul, este prea nepoluant“.

   Atmosfera de graţie şi nu crisparea caracterizează cele mai de seamă reuşite umoristice ale doctorului Corneliu Zeana. Ea vine să susţină spiritul sănătos, să echilibreze umorile. „Reţeta“ epigramei îl ajută pe doctor: el trebuie să se mişte în două universuri, să evoce două peisaje ce se vor ciocni paşnic iscând hazul (sau, cum spunea Cincinat: avem de a face cu un monument înălţat cu grijă, pe care apoi se aşază o inscripţie ce revarsă brusc o lumină neaşteptată asupra operei). Exemplu scurt: „Cu tratamentul său model / Curând ajung şi-n gură chel“ (Stomatologului). Sau: „Toată ziua la director / Linguşelile-ţi prezinţi. / Mai uzează periuţa / Şi pentru spălat pe dinţi“ (Sfat). Sau: „Ne-am transformat fără de vină / Abandonând străvechi canoane / E aviară? E porcină? Nici boli nu mai avem umane!“ (Gripa).

    Cunoscute fiind metehnele unor şefi de a-şi aşeza numele, indiferent de contribuţie, în fruntea realizărilor unei echipe, Corneliu Zeana aşază o inscripţie ca o întrebare pe „monument“, „La pensionarea unui şef de clinică“: „După-această pensionare, / Lucrul nu va fi uşor: / Cum vom face o lucrare / Fără de... prim autor?“.

   Jocul verbului „a da“ îl găsim în epigrama intitulată „Avansare“: „Şi dacă n-a dat vreun concurs / Şi n-a călcat pe la vreun curs, / Mă-ntreb, desigur, ce-o fi dat, / Căci postul tot l-a ocupat“. Dar înţelesurile cuvintelor nu-l sperie, ci îl atrag pe scriitorul poet şi epigramist. Conf. dr. Corneliu Zeana se joacă folosind chiar şi contraindicata repetiţie. Demonstrează, în fapt, că folosirea omonimelor nu e repetiţie şi că, în general, nu e cazul să fim rigizi: „Tenisul numit de masă / Nu-i deloc un sport de masă. / Nu se joacă-n orice casă / Şi n-are succes de casă“.

   Bunăvoinţa epigramistului devine maximă atunci când ironizează apucături general-umane: „Copii pierduţi, la fiecare oră / Anunţă crainicul, care ignoră / Că-n critica-mbulzeală de aici / Se pierd atâtea mame şi tătici...“ („Radio Mamaia“).

   În orice discurs, se presupune că mai întâi se declară principii. Declaraţiile de principii sunt însă numai primul pas. Ca vorbitorul să fie credibil, e nevoie de acţiunea lui practică, demonstrativă. (Dacă declar că îmi place ciocolata, va trebui să mă vezi mâncând ciocolată, altfel nu te pot convinge să mănânci şi tu.) Doctorul iubitor de umor va trebui să râdă şi să mă facă să râd. Altfel nu-l cred şi nu-i pot urma exemplul.

   Trăirea în umor este asemenea trăirii în muzică şi în iubire. Sau cum frumos conchide Corneliu Zeana însuşi: „La inimă este-un leac / Spune înţelept poporul, / Cetera şi omul drag / Dar... să nu uităm umorul!“.