Dacă te încumeţi s-o deschizi, „rişti“ s-o trăieşti şi s-o urmezi…

   …Este concomitent istorie, manual şi geografie umană de mare calibru clădită pe un acelaşi, neclintit, jurământ de credinţă. Celor centraţi pe îmbătrânire, cartea le va reaminti unele lucruri ştiute, dar le va dezvălui şi multe „mistere“. Celor prea puţin încrezători în ei înşişi le va dărui o gură de oxigen şi le poate insufla doza optimă de curaj ca să continue o capodoperă.

   Pornim de la exterior spre interiorul cărţii apărute la Editura „Viaţa Medicală Românească“. Se intitulează modest: PAGINI DIN ISTORIA GERONTOLOGIEI ŞI GERIATRIEI ROMÅNEŞTI. Nu sunt simple „pagini“. Are trei autori celebri, trei medici cercetători, care pledează implicit şi explicit pentru cunoaşterea adevărată şi pentru „longevitatea demnă“. Doi dintre ei, Constantin Bogdan (Bucureşti) şi Jan Hurjui (Iaşi) vin cu valoroase experienţe româneşti şi dezvoltări proprii în domeniul îmbătrânirii. Mircea Dumitru, antrenat, înaintea plecării definitive din ţară, în chiar nucleul fierbinte al naşterii multi- şi interdisciplinarei specialităţi, aşază Gerontologia şi geriatria românească în context mondial actual şi crede că ar merita un viitor strălucit. A fost director al Institutului Naţional de Gerontologie şi Geriatrie din Bucureşti, a proiectat şi organizat evenimente de răsunet, printre care primul mare Congres Naţional de Gerontologie şi Geriatrie, din iunie 1988, de la Bucureşti, cu 2.000 de participanţi, când, cu aportul tuturor Şcolilor de medicină din România şi al specialiştilor din 22 de ţări ale lumii, s-au cristalizat concepte-cheie ale domeniului. Acum, Mircea Dumitru îşi desfăşoară cercetările în calda Californie, este invitat la prestigioase congrese internaţionale şi ţine să ne prezinte, nouă, celor de acasă, cronica ştiinţifică şi de suflet a începuturilor, aduse la zi, împreună cu documente unicat privind contribuţia consistentă şi originală a românilor la naşterea Gerontologiei şi geriatriei mondiale.

   …Bogăţia copleşitoare a informaţiilor, despre evenimente şi oameni, obligă la găsirea unui criteriu de simplificare. Am cules câteva întrebări şi mă voi ajuta cu cartea la formularea unor răspunsuri posibile.

Cum vedea Gheorghe Marinescu îmbătrânirea?

Gheorghe Marinescu: „Murim în fiecare clipă“

Dumitru Postelnicu: „Şi renaştem în fiecare clipă“.

   Întemeietorul ştiinţific al medicinii şi gerontologiei româneşti, una dintre cele mai preţuite şi mai respectate personalităţi ale timpului, face parte, împreună cu C. I. Parhon, din „clubul select al fondatorilor G&G mondiale“. Se preocupă intens, încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, de celula nervoasă, dar şi de îmbătrânirea ei. Susţine că îmbătrânirea este dată de modificări chimice. El atribuie plăcile senile, care apar în cursul procesului de îmbătrânire, modificărilor coloidale pe care le-a observat în structura neurofibrilelor. Vede îmbătrânirea ca un proces natural, ireversibil, imposibil de influenţat în mod esenţial. Peste ani, teoria lui Marinescu rămâne perfect valabilă, dar se studiază, deopotrivă, resursele de menţinere a echilibrelor, inclusiv a unui tonus psihic bun, până la vârste înaintate. În primele decenii ale secolului XX, recunoaşterea internaţională a lui Gh. Marinescu este demonstrată şi de participările constante, ca invitat de onoare, la marile reuniuni ştiinţifice de profil. Prin concepţia sa asupra îmbătrânirii şi graţie priorităţilor sale în cercetare, Gheorghe Marinescu este considerat astăzi unul dintre primii mari gerontologi ai lumii. (În 1997, britanicul Raymond Levy povestea cum profesorul Kraepelin i-a promis discipolului său, Alois Alzheimer, că va propune lumii ştiinţifice ca noua boală descrisă de el să-i poarte numele, iar Alzheimer, mulţumind pentru încredere, a precizat: „cred că s-ar cuveni mai degrabă ca numele să fie cel al românului Marinescu, primul care a descris substratul morfopatologic al bolii“.)

Ce-i datorăm lui C. I. Parhon?

   A fost un profet. Şi-a început activitatea la Iaşi, unde a lăsat urmaşi remarcabili ca Gheorghe Creţeanu sau Jan Hurjui. Avea în vedere îmbătrânirea normală şi îmbătrânirea patologică. A inventat termeni ca ilikibiologia (biologia vârstelor) şi ilikipatologia (patologia vârstelor). Medicina o vede specializată pe vârste: Pediatria, Mediatria şi Geronto-geriatria. Pune un accent deosebit pe bătrâneţea tratabilă. Vede necesitatea formării de specialişti în Geronto-geriatrie. Înfiinţează, la Bucureşti, în 1952, primul Institut de Gerontologie şi Geriatrie din lume. La această realizare l-ar fi ajutat, se spune, poziţia pe care o deţinea în conducerea ţării (dar poate fi, oare, acesta un motiv să-i ignorăm meritele?). Împreună cu Şefan Milcu, cel mai apropiat colaborator al său, a reuşit să antreneze redutabile forţe la dezvoltarea Gerontologiei şi geriatriei. Despre C. I. Parhon şi realizările sale vorbeşte în carte, aidoma unui veritabil cronicar, colaboratoarea sa, Marcela Pitiş, cercetător şi cadru didactic de elită.

Brandul Aslan

   Agerime, eleganţă, cultură, spirit întreprinzător, laolaltă cu o tiranică teamă de a nu-i fi zdruncinată poziţia sau faima Gerovitalului legată de propriul nume, Ana Aslan are marele merit de a fi promovat Institutul nou înfiinţat şi medicina românească la nivelul vârfurilor culturale, ştiinţifice şi politice ale vremii. Gerovitalul a făcut carieră, complexul şi bine echipatul aşezământ de la Otopeni a cazat şi „întinerit“ pe bandă rulantă mii de străini, celebrităţi, şefi de state, stele de cinema. Ana Aslan primea scrisori de pe mapamond, chiar dacă unii dintre expeditori uitau să indice oraşul, ţara sau continentul. În deplasările din afara ţării, avea ţinută şi avea discurs, era preţuită, era venerată, într-un mod care te trimite cu gândul la Nadia Comăneci, la Ilie Năstase, sau la Gică Hagi… Da, a fost o campioană. Mondială. (Un asemenea geniu al marketingului i-ar fi putut asigura Premiul Nobel nu doar lui Nicolae Paulescu, de exemplu, ci tuturor deţinătorilor de priorităţi, trecute, prezente şi viitoare, mai puţin dedaţi artei comunicării.) Pacienţii oaspeţi beneficiau la Otopeni nu doar de Gerovital, ci şi de un peisaj relaxant, de exerciţii fizice bine conduse, de hrană adecvată şi de credinţa care le era cu convingere şi entuziasm insuflată că în felul acesta vor da „ani vieţii şi viaţă anilor“. (Sunt acestea tot atâtea dovezi că bătrâneţea e totuşi de temut, pentru mari şi mici, deopotrivă. Ana Aslan era într-atât de convingătoare şi pe „intern“ când spunea că bătrâneţea – normală – poate fi tratată încât „conducerea superioară de partid şi de stat“ a hotărât excluderea din vocabular a întregii familii de cuvinte. Aşa se face că însuşi Mircea cel Bătrân a devenit Mircea cel Mare. Vă amintiţi?) Astăzi, medicina spune răspicat că îmbătrânirea nu se poate evita, iar profilaxia nu se face cu medicamente. Pentru bolile bătrâneţii însă, urmaşii Anei Aslan caută mijloace terapeutice medicamentoase şi nemedicamentoase, înaintând în social. Dar compatrioata noastră rămâne pe piedestalul ei, ca şi Nadia Comăneci, care nu mai face astăzi minuni la paralele, ca şi Ilie Năstase, care nu mai visează salatiera. Pentru că timpul are, în toate, un cuvânt de spus.

Cornel David – întemeietor al Gerontologiei clinice

   Despre munca plină de modestie desfăşurată de medicul şi cercetătorul Cornel David la patul vârstnicului, despre limbajul lui bogat în concepte de pionierat ale noii discipline, aflăm pentru prima dată pe larg. (Însuşi Bazil Teodorescu îl recomandase: „Vă trimit un tânăr mai bun decât mine“.) A fost un savant autentic, a trudit la bazele Gerontologiei clinice, dar, spre deosebire de directoarea generală a Institutului, nu se dorea în prim-plan.

   Primul institut de Gerontologie şi geriatrie din lume, aflat „pe nisipurile mişcătoare“ ale începuturilor, departe de a se fi dedicat exclusiv Gerovitalului, lucra intens la temeliile acelei medicini de după Pediatrie şi Mediatrie, căreia, în secolul XXI, urmare a îmbătrânirii masive a planetei, i se întrevede un mare viitor. Temerara echipă s-a bucurat de simpatia, solidaritatea şi, adesea, de colaborarea directă a unor cercetători de marcă din toate celelalte domenii medicale, ca şi de parteneriate cu centre internaţionale de profil.

Există astăzi o Şcoală de Gerontologie şi geriatrie

în România?

   După moartea Anei Aslan şi plecarea lui Mircea Dumitru, Institutul pierde, treptat, din energie şi din viteza de înaintare. (Director al Institutului şi medic personal al Anei Aslan, Mircea Dumitru a părăsit ţara după ce, transmiţând „la partid“ dorinţa pacientei sale de a fi înmormântată cu trei preoţi, a fost acuzat de misticism şi a pierdut dreptul de a-şi exercita rolul de gazdă la Congresul din 1988, opera sa.) Dar s-au afirmat, pe teritoriul ţării, variate şi proaspete forţe dedicate studiului şi îngrijirii bătrânilor. Se regăsesc prezentate în carte meritele şi personalităţile Iaşului în frunte cu Gh. Creţeanu şi Jan Hurjui, ale Aradului, în frunte cu Aurel Ardelean, ale Clujului, în frunte cu Caius Duncea, precum şi tinerele mlădiţe apărute la Galaţi, cu Aurelia Romila şi Costinela Georgescu.

   Actualul Spital de Boli Cronice şi Geriatrie „Sf. Luca“ din Bucureşti, provenit din spitalul şi căminul-spital „Berceni“, inaugurat în 1974, este „al doilea pol geronto-geriatric românesc“, datorită aportului practic şi conceptual la dezvoltarea noii discipline. Câteva doar din zonele cercetate şi îmbogăţite prin contribuţia acestui centru: managementul asistenţei geriatrice pe termen lung, nursingul geriatric şi psihogeriatric, reabilitarea geriatrică, geragogia (educaţia vârstnicului pentru sănătate, inclusiv pentru bunăstarea sa socială), cu înfiinţarea (la Roman) a primei universităţi geriatrice, bioetica în îmbătrânire, îngrijirile comunitare, cronobiologia.

   Dacă Institutul creat de Parhon avea misiuni de cercetare şi de asistenţă, dar furniza şi metodologie, expertiză, formare, studii statistice şi de morbiditate, Centrul „Berceni“ este axat pe problematica medico-socială. În mod firesc, datorită cunoaşterii acumulate prin asistenţă şi îngrijiri, se adaugă cercetarea, munca ştiinţifică „de teren“, inclusiv parteneriatele naţionale şi internaţionale în cercetare. Sufletul acestei ample mişcări de gândire şi spirit, de la începuturi până astăzi, este doctorul Constantin Bogdan.

    Avem acum, în cercetare, o Şcoală propriu-zisă de Gerontologie şi geriatrie românească? Optimiştii răspund: „Da!“. Alţii spun: „Nu sunt fonduri!“. Acum 42 de ani, la Braşov, lordul John C. Kendrew, laureat Nobel, declara: „Descoperirile nu le fac banii sau aparatura, le face mintea omului!“. Cartea aceasta adaugă: „Şi inima lui!“.