Numele tenorului italian Marcello Giordani
reprezintă, în principiu, o atracţie irezistibilă pe orice afiş al unui teatru
liric, poate mai puţin pentru cei care au avut prilejul să-l urmărească, „pe
viu“, în spectacole susţinute în străinătate, chiar şi pe mari scene ale lumii.
De decenii, el este, incontestabil, o
prezenţă constantă în distribuţii importante, chiar dacă dintotdeauna s-a
confruntat cu probleme tehnice serioase, determinând, adesea, ratarea frecventă
a acutelor (şi nu numai).
Publicul bucureştean a avut ocazia să-l
descopere anul trecut, în cadrul primei ediţii a Concursului „Grand Prix“,
urcând „în premieră“ pe scena Operei Naţionale, într-un demers neaşteptat,
propunând aria din „Paiaţe“ de
Leoncavallo, înainte de a oferi, ca membru în juriu, premiile sau bursele sale.
Încântaţi să audă, în fine, un tenor „adevărat“, spectatorii au remarcat totuşi
că vocea s-a fanat sau că manierismele abundă.
Câteva luni mai târziu, ONB a anunţat că
tenorul va reveni pentru a cânta, la început de iunie, în noua producţie cu
„Tosca“ de Puccini, apoi că s-a îmbolnăvit, rolul Mario Cavaradossi fiind
preluat de un alt solist din Peninsulă, în spectacole de care, sincer, nici nu
mai vreau să-mi amintesc. Şi totuşi, chiar în acele zile se vindeau deja bilete
pentru concertul pe care Giordani urma să-l susţină doar câteva zile mai
târziu, semn că nu mai era bolnav… Dar şi acea „formulă“ a suferit modificări,
tenorul preferând să evolueze alături de tinerii care au participat la un
master-class desfăşurat timp de trei zile. Dezamăgiţi de maniera în care a
cântat anul trecut sau poate privind ca pe o eschivă modalitatea de a include
în concertul său numeroşi solişti, evitând astfel să se implice într-un program
mai amplu, melomanii au cam renunţat, astfel încât sala Operei a fost plină
doar la parter, unde oricum erau mulţi invitaţi, care asigurau ocuparea
locurilor centrale.
Amplasată pe scenă, orchestra ONB, cu Iurie
Florea la pupitru, a atacat Preludiul (nicidecum
uvertura, cum este notat în programul de sală) la opera „Carmen“ de Bizet, apoi Giordani a apărut
zâmbitor, precizând că a selectat nouă dintre cei 14 cursanţi pentru a cânta în
concert, oferind-le însă tuturor câte o diplomă, admirând totodată farmecul
tinerelor şi eleganţa rochiilor pe care le purtau. Cum şi pe ce criterii i-a
ales pe „fericiţii“ care, în parte, au păşit astfel pentru prima oară, pe scena
Operei, nu prea am înţeles. Cert este că soprana Mădălina Stan a optat pentru
aria Rosinei din „Bărbierul din Sevilla“, poate pentru că i-a facilitat excesul
de ornamente, coloraturi şi supraacute dar… cam atât; mezzosoprana Emanuela
Pascu a preferat, de asemenea, o arie dificilă, dar de bravură dintr-o altă
operă rossiniană – „Cenerentola“ –,
însă registrul grav a „trădat-o“ fără milă; soprana Marta Sandu a cântat onest
aria Micaelei din „Carmen“; mezzosoprana Maria Jinga a fost ovaţionată în
„Habanera“ din aceeaşi partitură;
baritonul constănţean Cătălin Ţoropoc a interpretat, cu glas generos şi frazare
îngrijită, aria din „Evgheni Oneghin“ de
Ceaikovski; soprana Andreea Novac a convins că… nu oricine poate cânta în
public, parcurgând modest o arie a lui Liu din „Turandot“ de Puccini; dar soprana Karina Flores (despre care bănuim doar că
a sosit la invitaţia maestrului, lansată deja într-o carieră internaţională
promiţătoare) a fost revelaţia serii, glasul spinto amplu, bogat, condus cu
siguranţă şi încărcat expresiv, cu acut strălucitor şi egalitate de registre,
detaşându-se fără îndoială, pe bună dreptate entuziast aplaudată în pagini
verdiene – aria din „Forţa destinului“ şi, în compania lui Marcello Giordani,
în duetul din „Bal mascat“. Protagonistul
a făcut eforturi vizibile pentru a depăşi dificultăţile scriiturii solicitante,
ca şi în duetul din „Carmen“ alături
de soprana Irina Baianţ sau în cel din „Tosca“ (actul I, duet care în niciun caz nu se numeşte… „Mario, Mario“, aşa
cum este menţionat în program), convingându-ne că (probabil) nu ar fi făcut faţă
unui spectacol integral cu acea operă. Parteneră i-a fost soprana Iulia Isaev,
notată în distribuţiile viitoarei stagiuni în rolul Floria Tosca, acurateţea
interpretării sale, frazarea şi fineţea cântului fiind unanim apeciate, chiar
dacă glasul său liric nu este potrivit pentru rolul respectiv. L-am ascultat pe
oaspete şi în aria din actul III al operei pucciniene, precum şi în cele din
„Arlesiana“ de Giordano, din nou
„Paiaţe“, încheind „triumfal“ cu Turandot. Publicul a aplaudat, strigând chiar
„Bravo“, reacţie invariabilă la auzul celebrei arii, indiferent cine o cântă. Şi
cum nu se poate să lipsească „Brindisi“ din
Traviata, toţi soliştii incluşi în concert s-au regăsit pe scenă, reuşind sau
nu să rezolve îndrăgita secvenţă verdiană, însoţită de zâmbete şi permutări cam
stânjenite prin faţa orchestrei. Aceasta a acompaniat întreg programul cu conştiinciozitate,
dar fără relief, condusă de dirijorul care, nu ştiu de ce, nu a renunţat nicio
clipă la batista albă ţinută în mână la vedere – poate în amintirea batistei
lui Pavarotti.
Unii au aplaudat, bucuroşi că îl văd în
realitate pe Marcello Giordani, alţii au plecat dezamăgiţi, iar ONB a „bifat“,
la finalul stagiunii, un concert care s-a dorit a fi eveniment, dar a rămas
doar o bună intenţie. Ediţia a doua a Concursului „Grand Prix“ va avea loc, la
primele etape, în foaierul Operei, dar finala şi gala laureaţilor se vor desfăşura
la Sala Radio, ciudăţenie de neînţeles. Motivaţia a fost intrarea scenei în
reparaţii, deşi nu cred că se va lucra sâmbătă, 28 şi duminică, 29 iunie. Vom
vedea.
