Suntem în miez de vară, anotimp care pentru
foarte mulţi este sinonim cu vacanţa, cu desprinderea de rutina de peste an, cu
plimbările, cu regăsirea celor dragi. Şi cam ce se poate face în vacanţă? După
ce am pus casa la punct şi am ajuns la zi cu lecturile îndelung amânate în
decursul lunilor trecute, deja nu mai avem stare, se naşte dorinţa irezistibilă
de a porni la explorarea de noi orizonturi. Sau măcar de a le revedea pe unele
dintre acelea descoperite şi îndrăgite în alte ocazii. Însă este atât de cald
încât planurile nu se pot face cum se cuvine decât având alături o cupă de
îngheţată, care să ne schimbe viziunea asupra lucrurilor. În acest fel prinde
viaţă o idee, se conturează un plan: destinaţia – Italia, ţara unde s-a născut
îngheţata aşa cum o ştim azi, pentru a face apoi înconjurul lumii. Iar odată
ajunşi în peninsulă, ar fi o pierdere să nu (re)vedem Cetatea eternă, atât de
încărcată de istorie şi cultură, încercând să depăşim măcar pentru câteva
ceasuri locurile arhicunoscute, pentru a descoperi şi acea Romă ce apare doar
ca notă de subsol în ghidurile turistice. Pe nedrept.
Parcă intuind că am putea să ne facem
asemenea proiecte, prietenii de la Institutul Italian de Cultură s-au gândit să
ne ofere argumente în favoarea lor, prin câteva din programele organizate
înainte de binemeritata pauză estivală. Acestea au fost încadrate în ampla
agendă a Festivalului Italian, combinaţie de manifestări culturale, dar şi
economice, gastronomice, de modă şi de obiceiuri din Peninsulă, pe care de câţiva
ani le pun la cale împreună cu Ambasada Italiei la Bucureşti, pentru a ne face
astfel părtaşi la un eveniment major din istoria lor recentă: crearea, la 2
iunie 1946, în urma referendumului naţional, a Republicii Italiene aşa cum o ştim
astăzi.
Îngheţata, nelipsită din meniul preferat al
după-amiezilor şi serilor fierbinţi, a fost protagonista conferinţei susţinute
de Alessandro Castro şi intitulate: „De la şerbet la îngheţată. Când gheaţa se
transformă în desert“. Aflat pentru a treia oară la Bucureşti pentru a vorbi
despre gastronomia
italiană, Alessandro Castro consideră că nimic nu poate fi
mai firesc, după felurile principale şi cafea (care au reprezentat temele
conferinţelor anterioare) decât să ne vorbească despre desert. Nu orice desert,
ci unul care, plecat din Italia, a făcut înconjurul lumii şi de sute de ani
încântă nu doar gustul, ci şi celelalte simţuri ale celor care îl consumă.
Cu mult umor, fără a face însă rabat de la
corectitudinea informaţiilor şi datelor prezentate, Alessandro Castro ne-a
purtat din vremurile biblice până în contemporaneitate, însoţind un aliment a cărui
descoperire a fost, până la urmă, rodul întâmplării, din dorinţa oamenilor de a
menţine anumite produse cât mai mult timp într-o stare bună pentru a putea fi
consumate. Astfel, alăturarea fructelor sau a sucurilor de fructe la gheaţă a făcut
să se nască aşa-numitul sorbetto,
folosit şi astăzi foarte mult în Sicilia încă de la primele ore ale dimineţii,
în varianta numită granita, menit să-i
răcorească pe cei care locuiesc în zone unde temperaturile depăşesc adesea 30°C
pe întreg parcursul zilei. În ceea ce priveşte varianta cremoasă a produsului,
ceea ce pentru italieni este definit ca gelato,
reţeta include ouă şi lapte, alături de care pot sta cacao sau amestecuri de
fructe proaspete sau uscate. Ni s-au explicat pe îndelete diferenţele între o
îngheţată artizanală de bună calitate şi una care nu îşi merită banii (să nu ne
lăsăm amăgiţi, de pildă, de culorile prea vii), între îngheţata artizanală şi
cea industrială, sau între gelato şi icecream, aceasta din urmă fiind mult
mai bogată în uleiuri vegetale hidrogenate, ceea ce o face să nu se topească, aşa
cum se întâmplă cu o îngheţată autentică.
Pentru a ne convinge de spusele sale,
Alessandro Castro ne-a invitat, în final, şi la degustare, pentru a putea
aprecia singuri un sorbetto di limone,
un gelato al cioccolato şi un gelato alla nocciola (cu alte cuvinte,
varianta de pastă de lămâi cu gheaţă, respectiv îngheţată cu ciocolată şi cu
alune de pădure). Un singur cuvânt mai rămâne de spus despre toate acestea:
delicios!
După ce ne-am răcorit trupul, e momentul să
ne ocupăm şi de spirit, şi exact asta au făcut fotografiile Rodicăi Marinescu,
prietenă veche a Institutului Italian şi iubitoare declarată a Romei, care de
această dată ne-a propus să descoperim timp de o lună „Roma inedită“. Dacă în
expoziţiile precedente ne-a purtat prin zona monumentală a punctelor de maxim
interes turistic, de această dată, ca un vizitator care începe să devină un obişnuit
de-al casei, şi-a oferit vreme pentru a merge fără grabă şi a observa cu ochii
larg deschişi – nu doar în sensul fizic, ci şi în cel figurat – acele cartiere
care sunt, de drept, ale romanilor, ale celor pentru care oraşul înseamnă „acasă“.
Aşa au apărut imaginile expuse pe simeze, care surprind detalii de atmosferă,
capabile să te transporte instantaneu acolo unde au fost făcute, mai ales dacă
ai avut deja şansa să cunoşti Roma şi intuieşti cam despre ce zone ar putea fi
vorba. Mi-e mai greu să conştientizez cum ar percepe „Roma inedită“ un
vizitator care încă nu a ajuns în Italia. Cum totuşi vorbim de o destinaţie
intens mediatizată, cu repere vizuale prezente deja în conştiinţa publică chiar
şi pentru cei care o cunosc doar din poveşti, cred că alegerea autoarei este
binevenită, pentru a mai rupe din şabloane şi a împărtăşi publicului şi altceva
decât Fontana di Trevi şi Piazza San Pietro. Sunt multe fântâni ca nişte opere
de artă la Roma şi multe pieţe pline de şarm, care să merite un popas, fie doar
pentru a face o fotografie.
Întreaga
expoziţie era plină de poezie, iar formatul de mari dimensiuni ales de autoare
pentru această ocazie nu a făcut decât să scoată şi mai mult în evidenţă, în
mod fericit, amănuntele, în aşa fel încât să putem pătrunde, aproape fizic, în
universul acelor detalii romane. De la sculpturile de marmură sau de piatră ale
fântânilor, la copacii de străjuiesc malurile Tibrului şi florile care se
revarsă peste tencuiala uneori scorojită a unor vile din romanticul Trastevere,
până la apusul de soare peste San Pietro, care înfrumuseţează totul cu lumina
sa aproape ireală, imaginile ne aduc mai aproape un oraş pe care nu e greu să
îl transformi, emoţional vorbind, din marea capitală a imperiului într-un loc
în care ar putea să îţi fie drag să te plimbi sau chiar să trăieşti într-o zi,
fără ca istoria sa milenară să te copleşească. Loc care să devină astfel puţin şi
al nostru, chiar dacă vizita nu ţine mai mult de câteva zile, dar suficient
încât să putem adăuga noi înşine alte faţete ale Romei inedite care nu va
înceta niciodată să ne fie parcă din ce în ce mai dragă. 
