Sunt
poveşti care ne fascinează copilăria, creştem cu ele, le parcurgem la nesfârşit,
căci ne înflăcărează, ne antrenează imaginaţia şi dau la rândul lor naştere
altor poveşti. Mai sunt altele cu care ne identificăm mai apoi în viaţă, poveşti
care ne intră în suflet ca să nu mai iasă nicicând, parcă scrise anume pentru
fiecare dintre noi, ce ne dezvăluie lumi misterioase sau universuri
nemaiîntâlnite. De la ele ajungem să ne dorim să mai cunoaştem şi altele, poveştile
creatorilor lor, vieţile şi experienţele care i-au făcut pe scriitori – căci
despre ei este vorba – să ne poată dărui aceste lumi încântătoare. Nu este
întotdeauna uşor, căci pe cât sunt de generoşi când este momentul să îşi dăruiască
operele marelui public, pe atât sunt de rezervaţi, de obicei, când vine vorba
de intimitatea lor. Vor să fie creaţia lor, şi nimic mai mult. Din când în când
însă, prin câte un interviu inspirat condus sau cu ajutorul unei imagini grăitoare,
reuşim să ridicăm, oricât de puţin, vălul de mister.
Este
ceea ce face, de peste trei decenii, Daniel Mordzinski (foto), cel supranumit
„fotograful scriitorilor“, şi care de data aceasta a ajuns la Bucureşti, prin
mijlocirea Institutului Cervantes, cu o expoziţie eveniment, intitulată „De
tinta y luz. Una mirada al alma de las 
letras hispanoamericanas“ (Cerneală şi
lumină. O privire înlăuntrul literaturii hispanoamericane), cu care a făcut
multe peregrinări prin lume în ultimii trei ani. Născut la Buenos Aires în
1960, emigrează la Paris la sfârşitul deceniului următor din cauza regimului
politic din ţara de baştină, iar în Franţa începe aventura care avea să se
transforme peste ani într-o profesiune de credinţă: imortalizarea celor care ne
fac să visăm, să ne punem întrebări existenţiale, să evadăm sau dimpotrivă să
ne confruntăm cu realitatea: scriitorii.
Aventura
lui Mordzinski a început cu o fotografie a lui Jorge Luis Borges, făcută încă
înainte de plecarea din Argentina, şi a continuat cu Julio Cortázar, cel pe
care, recent sosit la Paris, a avut curajul să îl invite, telefonic, cu numărul
găsit în cartea de telefon de pe stradă, la vernisajul primei lui expoziţii de
reportaj social. Între timp a devenit cunoscut în toată lumea, este fotograful
oficial al unor prestigioase festivaluri literare (HAY festival este poate
exemplul cel mai elocvent), iar la ultimul salon al cărţii de la Paris de anul
acesta, la care Argentina a fost invitat de onoare, fotograful şi-a lansat cea
mai recentă carte, Cronopios, dedicată
portretelor de scriitori argentinieni.
Prezenţa
lui la Bucureşti cu ocazia vernisajului nu a făcut decât să completeze fericit
ceea ce puteam savura în expoziţie, pe de o parte cu proiecţia unor alte
fotografii de colecţie, ale unor scriitori din întreaga lume, care se exprimă
în cele mai diferite limbi, mulţi dintre ei posesori ai unui premiu Nobel, şi
pe de altă parte cu felul său unic, plin de vitalitate, de umor, de autoironie,
în care îşi povesteşte trecerea prin viaţă şi întâlnirile cu marii titani ai
literaturii contemporane. Tocmai aceste întâlniri privilegiate l-ar putea
îndreptăţi, cândva, să ofere publicului cititor „o altfel de istorie a
literaturii“, prin prisma experienţelor trăite în apropierea atâtor scriitori faimoşi.
Una
dintre istorisirile remarcabile este aceea a zilei în care, în ianuarie 2010,
Daniel Mordzinski a reuşit, făcând un slalom incredibil, să aibă sesiuni de
fotografie atât cu Mario Vargas Llosa, cât şi cu Gabriel García Márquez, fără
ca vreunul să afle de celălalt, întrucât nu erau în relaţii prea cordiale. A
reuşit atunci să facă multe din faimoasele sale „fotinski“ (adică fotografii în
stilul lui Mordzinski), care 
presupun mai mult decât declanşarea aparatului de
fotografiat: crearea unui întreg cadru, asemenea unei poveşti unde scriitorul
portretizat să fie precum peştele în apă, să se poată regăsi, o poveste care să
îl definească, iar apoi să poată dezvălui şi privitorului câte ceva din
personalitatea scriitorului dincolo de cărţile sale. Povestirea capătă valenţe
suplimentare în condiţiile în care a avut loc cu doar o zi înainte ca autorul
„Unui veac de singurătate” să treacă în lumea cea fără de dor.
Dintre
numele de rezonanţă prezente cu această ocazie pe simezele de la Cervantes,
avem ocazia să descoperim autori bine cunoscuţi, care au fost traduşi şi în
limba română, câştigători ai premiului Nobel sau ai premiului Cervantes, din
generaţii şi ţări diferite: Jorge Luis Borges, Roberto Bolaño, Mario Benedetti,
Alfredo Bryce Echenique, Guillermo Cabrera Infante, Camilo José Cela, Javier
Cercas, Julio Cortázar, Miguel Delibes, Carlos Fuentes, Eduardo Galeano,
Gabriel García Márquez, Juan Goytisolo, Almudena Grandes, Javier Marías, Juan
Marsé, Ana María Matute, Rosa Montero, Eduardo Mendoza, Octavio Paz, Arturo
Pérez Reverte, Laura Restrepo, Carlos Ruiz Zafón, Ernesto Sábato, José Luis
Sampedro, Luis Sepúlveda, Mario Vargas Llosa. Impresionanta listă este
completată de scriitori populari în ţările lor de origine, în cele vorbitoare
de spaniolă sau printre hispanişti, care pot fi puncte de interes pentru
publicul larg de la noi pe viitor. Sunteţi deci aşteptaţi, până la sfârşitul
acestei luni, să vă bucuraţi de o nouă îngemănare a artelor, de o împletire a
literaturii cu fotografia, care vă va trezi, poate, dorinţa de a citi, a călători,
a visa…
