Am avut ocazia în ultimii vreo 20 de ani să
citesc biografii ale unor persoane – mai mult sau mai puţin meritorii prin ceea
ce au făptuit spre binele semenilor – prinos al iubirii ori al datoriei morale
a urmaşilor travestiţi în autori. Opinez că majoritatea acestor scrieri nu depăşeşte
interesul cinului familial, iar asupra cititorului din afara acestuia, după
primele pagini, efectul e soporific. Ei bine, nu acesta este cazul lucrării
dnei dr. Carmen Ciofu, închinată tatălui
său, doctorului Corneliu Adameşteanu, Un chirurg în epocă (1905–1960), apărută
la Ed. Medicală Amaltea (Bucureşti, 2013). Cartea-album, o realizare tipografică
de excepţie, dincolo de exemplaritatea vieţii şi a misiunii hipocratice a dr.
Corneliu Adameşteanu, urmărită cronologic de autoare, cunoscut pediatru şi
cadru didactic bucureştean, prin utilizarea unor surse autentice şi
fotografii-document de foarte bună calitate, beneficiază de un stil expozitiv
alert, de obiectivitate, talent şi – nu rareori – umor. Cartea are, totodată, importanţă iatroistorică de netăgăduit, atât
prin fresca unei perioade însemnate din evoluţia ştiinţei şi artei vindecării
din ţara noastră (şi nu numai), cât şi prin informaţiile de istoria medicinii.
Viaţa doctorului Corneliu Adameşteanu, născut
la 9 mai 1905 în comuna Ruşii lui Asan, judeţul Vlaşca, devenită ulterior Letca
Nouă, satul Milcovăţul, judeţul Teleorman, este aceea a unuia din cei nouă
copii ai unui preot, care, datorită înzestrării native, dar şi a determinării
de mai târziu în a-şi construi o carieră, biruieşte nu puţine dificultăţi
materiale şi – bucurându-se de sistemul de burse acordat celor merituoşi –
ajunge un reputat chirurg, medic cu două primariate în chirurgie generală şi
ortopedie, şcolit inclusiv în Franţa, în clinicile conduse de celebrităţi ale
momentului.
Va practica de sine stătător la Spitalul din
Huşi (1937–1945), Sanatoriul Dobriţa, din judeţul Gorj (1946–1948) şi Spitalul
Tg. Jiu (1946–1959). A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti,
Institutul de Medicină-Militară (care asigura casă, masă, îmbrăcăminte, soldă –
în funcţie de grad, dar impunea şi obligativitatea unui contract de servicii cu Armata). Pe diploma sa de
doctor în medicină şi chirurgie (1929) apar semnăturile lui N. Iorga (rectorul
Universităţii) şi Mina Minovici, decan al Facultăţii de Medicină. A fost extern
şi intern prin concursuri, cunoscute pentru seriozitatea şi dificultatea lor,
susţinute atât la Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti, cât şi la Epitropia
Spitalelor Civile (unde se clasează primul din cei 24 de candidaţi). Face
stagii succesive de urologie, medicină în ambulatoriu, chirurgie, clinică
terapeutică etc., între maeştrii săi aflându-se profesorii: Ion Bălăcescu,
Victor Gomoiu, Ernest Juvara, Anibal Teohari, Iacob Iacobovici şi alţii; pentru
fiecare dintre aceştia, autoarea oferă date biografice riguros compulsate şi
sintetizate. Profesorul Iacob Iacobovici, marele chirurg, este cel care îi îndeamnă
pe Corneliu Adameşteanu şi pe colegul acestuia, viitorul chirurg C. Andreoiu, să
accepte plecarea în provincie pentru a deschide acolo noi secţii de chirurgie –
după cum procedase şi Iuliu Haţieganu cu elevii săi cei mai buni, dar fără
veleităţi didactice. În 1932, cu o scrisoare de recomanare din partea
profesorului E. Juvara, obţine prin concurs o bursă la Paris – pentru perfecţionarea
studiilor şi specializarea în chirurgie ortopedică. Primul stagiu în capitala
Franţei va fi efectuat la celebrul Spital Cochin, în Clinica profesorului Ch.
Lenormant, care, în ciuda felului distant de a fi şi a severităţii, l-a
apreciat şi îndrăgit pe românul Adameşteanu: „I-a dăruit tatălui meu un
portret, cu dedicaţie, care a stat totdeauna în cabinetul lui de studiu de acasă.
În casa noastră nu existau decât două fotografii afişate, ale celor doi
corifei, prof. Ch. Lenormant şi prof. Paul Mathieu. (...) Nu aveam în casa
noastră expusă în ramă nicio fotografie de familie!“, scrie dr. Carmen Ciofu.
Mathieu îi dăruieşte, de asemenea, o fotografie format A4 cu următorul înscris:„Souvenirs très affectueux au Docteur
Corneliu Adameşteanu, Hôpital Cochin, 1934“.
În
septembrie 1934, se specializează în chirurgia pulmonară – a tuberculozei, în
special – „foarte la modă în acea vreme“, la Spitalul Laënnec – în Clinica
profesorului Proust. În vara anilor 1933 şi 1934 lucrează câte două luni la
Hôpital Maritime din Berk (Normandia) pentru a-şi însuşi tehnici noi în
tratamentul chirurgial al tuberculozei osoase. În aceiaşi ani, la Paris, când
nu era de gardă, după-amiezile, urmează cursurile Şcolii superioare de tehnici
chirurgicale (chirurgia tubului digestiv, chirurgia ginecologică şi de urgenţă),
iar sub conducerea profesorului C. Levaditi – chirurgie experimentală, la
Institutul Fournier. La înapoierea spre ţară, se opreşte la Bologna, lucrând
timp de o lună în Clinica profesorului Vittorio Putti, renumit pentru inovaţiile
sale în chirurgia ortopedică.
Am
adăstat cu bună ştiinţă asupra acestor momente consemnate în cartea dnei dr.
Carmen Ciofu, pentru a sublinia cu ce bagaj profesional bogat se prezintă dr.
Corneliu Adameşteanu la primariat (concursuri trecute cu brio) şi la cele trei
posturi oferite de Ministerul Sănătăţii la spitalele din Sighetul Marmaţiei şi
orăşenesc din Huşi, Sanatoriul maritim de tuberculoză osoasă Bugaz, din sudul
Basarabiei (acum Ucraina). Dr. Adameşteanu alege şefia secţiei de chirurgie din
Huşi (1 februarie 1937). Condiţiile de lucru găsite sunt descrise de noul venit
şi completate de autoare cu date din istoria localităţii, a unităţii sanitare,
a morbidităţii şi mortalităţii: „a trebuit să schimb mentalitatea bolnavilor
care aveau oroare de intervenţii chirurgicale, preferând să moară decâ să fie
supuşi unei operaţii“, mărturiseşte chirurgul în lucrarea sa „Memoriu de
titluri şi lucrări“, care – din păcate – se opreşte în anul 1943. La Huşi,
familia dr. Corneliu şi Victoria Adameşteanu (absolventă de ştiinţe naturale) o
vor avea pe Carmen, la 23 ianuarie 1940, primul copil, numită aşa de însuşi
cunoscutul obstetrician Vasile Dobrovici, venit special de la Iaşi, cu sania,
pe o iarnă grea, spre a pune un forceps la o naştere cu risc, o primipară de 32
de ani. Se va mai naşte, fără probleme, o fată, Sanda-Victoria, dar fiul dorit
de doctorul Adameşteanu nu va sosi: „Era adeptul teoriei patriarhale... Mama
lui, preoteasa Maria Adameşteanu, născuse 9 băieţi“. Între 1941 şi 1945,
chirurgul participă la al Doilea Război Mondial, atât pe frontul de Est, cât şi
pe cel de Vest, fiind citat pe ordinea de zi şi decorat (Crucea „Meritul
Sanitar“ clasa I, dar şi Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne“ „pentru
faptele de arme săvârşite în războiul împotriva Germaniei fasciste“, semnat de
preşedintele MAN din 1955, dr. Petru Groza). Autoarea îşi aminteşte în
continuare despre intrarea în Bucureşti a Armatei Roşii şi, înapoierea de pe
front a tatălui său: nevrozat, obsedat de ceea ce trăise, povestind la nesfârşit
despre grozăviile la care luase parte, suferinţele îndurate alături de
camarazii săi. Va fi repartizat la Sanatoriul Dobriţa şi, din noiembrie 1945,
va lucra până în 1959 la Spitalul de Stat din Tg. Jiu, ca
medic primar chirurg.
Sunt multe amintiri ale autoarei din acest oraş, unde tatăl său va cumpăra o
casă. Cititorii vor cunoaşte detalii despre activitatea medicală a tatălui său
(operaţiile efectuate, studierea şi scrierea unei istorii a spitalului gorjean,
comunicările ştiinţifice numeroase, conferinţele ţinute), dar şi despre
excursii în locuri pitoreşti. Lucrările publicate în ţară sau în străinătate,
comunicările ştiinţifice grupate pe ani sunt indexate într-un capitol separat.
Acolo sunt menţionate şi acele scrieri care nu au fost niciodată comunicate sau
publicate, între care „Istoricul Spitalului Huşi“ şi „Dezvoltarea Spitalului
Tg. Jiu“, anexate fiind dosare cu fotocopii după sursele de documentare
cercetate.
Partea
de final a lucrării Un chirurg în epocă
(1905–1960) capătă un caracter tot mai pregnant autobiografic: autoarea,
studentă la medicină, apoi medic, dobândind prin maturitate dreptul de a analiza/interpreta
evenimente şi fapte.
E
revoltător şi tragic sfârşitul doctorului Corneliu Adameşteanu care, în noaptea
de 3–4 iulie 1959, deşi bolnav, e arestat de Securitate, dus – cum se obişnuia,
pentru a da o „declaraţie“ – către o destinaţie necunoscută. Familia nu a mai
aflat nimic oficial despre situaţia sa, până la anunţul decesului în condiţii
de detenţie. Anul 1959 a fost cel al unui nou val de arestări dictate de
partidul comunist şi pus în aplicare cu binecunoscuta sălbăticie a Securităţii
dejiste. După 1989, autoarea a reuşit să consulte dosarul tatălui său de la
CNSAS. Motivul arestării, al chinurilor suferite în detenţie, al faptului că nu
fusese niciodată judecat se chema: activitate duşmănoasă. Se exprimase critic
la adresa politicii partidului, în special în perioada evenimentelor din
Ungaria. „Când se organiza plecarea la demonstraţie cu ocazia diferitelor sărbători,
nu lua parte la aceste demonstraţii, spunând că nu merge el la asemenea porcării.“
Decesul (23 noiembrie 1960) a fost comunicat familiei tardiv (decembrie 1960).
Cartea continuă cu amintirile autoarei, ca
fiică de intelectual arestat; teama de a fi în orice moment exmatriculată (în
urma „celebrei“ şedinţe de demascare şi epurare de la sala Floreasca, tovarăşul
Florian Dănălache transmisese tuturor comitetelor de partid din universităţi
ordinul ca acei studenţi care au părinţi condamnaţi pentru motive politice să
fie eliminaţi), deşi tatăl său era „deţinut administrativ“; problemele
materiale precare ale familiei – mama, deşi licenţiată, e nevoită a se angaja
ca infirmieră şi – în cele din urmă – registrator medical; sora, exmatriculată
din Facultatea de Istorie, în urma unui denunţ al unei persoane „vigilente“; căsătoria
în 1962 cu Eugen Pascal Ciofu, coleg de facultate – nume ulterior cunoscut şi
respectat al pediatriei româneşti – „care a avut tăria să accepte să se căsătorească
cu fiica unui fost deţinut politic şi să-şi lămurească şi familia lui să o
accepte“.
Povestea adevărată a
unor destine deturnate la un moment dat de la normalul lor traseu de către
ciuma roşie năvălită peste România, în cazul de faţă, cea a familiei Corneliu
Adameşteanu, continuă. Prezentarea cărţii va trebui să se oprească însă aici,
pentru a lăsa dreptul cititorului să-i parcurgă în linişte capitolele şi să
mediteze asupra întâmplărilor şi a semnificaţiei acestora.
