Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  Evenimente  »  Diverse

ARGUMENTE ŞI CONTRAARGUMENTE

Viața Medicală
Dr. Maria DRAGOTĂ joi, 10 mai 2012

A şasea ediţie a Congresului Mondial de Controverse în Neurologie – CONy, desfăşurat recent la Viena, a prilejuit, ca şi la ediţiile precedente, clarificarea unor teme provocatoare, în cadrul unor „confruntări“ între experţi internaţionali. Printre subiectele abordate s-au numărat cele de epidemiologie, genetică, diagnostic şi management clinic, complicaţii şi răspunsurile diferite la terapie. O sinteză realizată de dna dr. Maria Dragotă.

 

Recent, la Viena, s-a desfăşurat a şasea ediţie a Congresului Mondial de Controverse în Neurologie – CONy. În acest forum de dezbatere devenit tradiţional, au fost abordate câteva din subiectele cele mai dinamice şi controversate cu care se confruntă specialiştii în domeniu. Ca de obicei, reuniunea a promovat excelenţa, prin încercarea de a clarifica aceste teme provocatoare şi de a reduce decalajele dintre expansiunea de informaţii şi validarea acestora în practica clinică. Argumentele au fost construite apelând la date furnizate de medicina bazată pe dovezi şi la opinia experţilor. Participanţii au avut posibilitatea de a se implica în discuţii cu experţi locali şi internaţionali. Accentul a fost pus pe aspecte legate de epidemiologie, genetică, diagnostic şi management clinic, precum şi pe complicaţii şi răspunsurile diferite la tratament.

   Reuniunea a debutat cu Simpozionul satelit al Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, prezidat de prof. dr. Natan Bornstein (Israel) şi prof. dr. Dafin F. Mureşanu, preşedintele SSNN.
   Prelegerea susţinută de prof. asoc. dr. Jeffrey Schwartz (SUA) a avut drept subiect Creierul, cultura şi religia. Teoria fizică actuală diferă profund de fizica clasică newtoniană în ceea ce priveşte modul în care conştiinţa oamenilor intră în dinamica cauzală a fenomenelor empirice. Viziunea cuantică contrazice ideea mai veche conform căreia doar principiile mecanice singure pot explica toate datele empirice observate. Teoria cuantică aduce în structura de cauzalitate generală alegerile psihologice ale oamenilor despre modul cum vor acţiona. Aceasta este aplicabilă în neuroştiinţe, oferind neurologilor şi psihiatrilor un cadru conceptual alternativ pentru descrierea proceselor neuronale şi a modului cum relaţionează şi interacţionează cu diferite contexte culturale în care operează creierele umane. Noul cadru şi în special principiul fizic descris şi cunoscut sub numele de efectul cuantic Zeno permite oamenilor de ştiinţă şi medicilor să înţeleagă mai bine mecanismele neuroplastice relevante pentru numărul tot mai mare de studii care demonstrează capacitatea atenţiei direcţionate şi a efortului mental de a modifica sistematic funcţionarea creierului. Criza actuală din culturile occidentale a crescut gradul de conştientizare privind nevoia unor noi abordări care să permită un rol activ pentru conştiinţă în practica medicală şi să ofere o bază ştiinţifică pentru utilizarea atenţiei focalizate în tratamentul bolilor. Au fost discutate cercetări recente cu privire la efectele conştientizării (mindfullawareness) – o acţiune mentală specifică, educabilă, comună unei varietăţi de sisteme culturale şi de credinţe religioase asupra activităţii cerebrale.
   Dr. Bogdan O. Popescu (Bucureşti) a prezentat un studiu de cohortă, retrospectiv, multicentric, privind tratamentul precoce cu Cerebrolysin în traumatismele craniocerebrale (TCC). Au fost incluşi 7.769 de pacienţi, internaţi în zece departamente de neurochirurgie din România, în perioada 2005–2010. Din aceştia, 1.618 au primit tratamentul cu factori neurotrofici, în primele 48 de ore de la TCC. La momentul iniţial, toţi pacienţii au fost evaluaţi în conformitate cu ghidurile de diagnostic, cu un protocol unic în toate centrele. Obiectivul principal al studiului a fost testarea rezultatelor la pacienţii trataţi cu Cerebrolysin comparativ cu grupul control, la zece şi 30 de zile posttraumatism, iar cel secundar, evaluarea siguranţei medicamentului pentru aceşti pacienţi. Comparaţia statistică a fost efectuată în baza stratificării pacienţilor în subgrupuri, în funcţie de valorile scorului Glasgow de comă la admitere (sever, moderat, uşor). La toate grupurile de pacienţi a fost găsită o corelaţie semnificativă între doza administrată şi prognosticul posttraumatism.
   Prof. dr. Pieter E. Vos (Olanda) a prezentat POCON – Prospective Observational Cohort Neurotrauma in moderate-severe traumatic brain injury, un studiu care şi-a propus să evalueze epidemiologia şi rezultatele la şase şi 12 luni după TCC moderate şi severe, diferenţele dintre acestea, dar şi să investigheze variabilitatea în managementul prespitalicesc şi spitalicesc traumatismelor craniocerebrale.
   Prof. dr. Ovidiu Băjenaru (Bucureşti) a discutat despre consecinţele pe termen lung ale traumatismelor craniocerebrale. Complicaţiile tardive post-TCC includ mai multe manifestări clinice, printre care cele mai severe sunt tulburările cognitive, depresia şi epilepsia tardivă posttraumatică. Apariţia lor este legată de mulţi factori, tipul şi severitatea TCC fiind esenţiale, dar e importantă, de asemenea, reactivitatea ţesutului cerebral la leziune, incluzând rolul factorilor neurotrofici. Autorul a trecut în revistă epidemiologia, factorii de risc, particularităţile patologice şi clinice ale pacienţilor cu epilepsie tardivă posttraumatică, date de patogeneză şi implicaţiile lor legate de posibilele căi de prevenţie.

 
   În sesiunea plenară de deschidere, prezidată de prof. dr. Michael Brainin (Austria) şi prof. dr. Amos D. Korczyn (Israel), preşedinţii Congresului, dr. Abe Lieberman (SUA) a adus în atenţie boala Parkinson a lui Hitler şi posibila influenţă a acesteia asupra deciziilor sale politice. Adolf Hitler a suferit de această afecţiune, documentată medical, care a debutat în 1934. Medicul său i-a prescris tratament cu amfetamine, ale căror efecte adverse sunt reprezentate de tulburări ale funcţiilor cognitive şi pierderea controlului impulsurilor. Afectarea structurilor mezolimbice şi mezocorticale duce la depresie, paranoia, pierderea controlului impulsurilor, tulburări cognitive. Instinctul de jucător a fost o parte inerentă a personalităţii lui Hitler, ceea ce l-a făcut să-şi asume riscuri foarte mari şi, în cele din urmă, după victorii succesive, să piardă totul.
   Dr. Israel Steiner (Israel) a încercat să răspundă la întrebarea Teoria psihanalitică are o bază neuroanatomică? parcurgând biografia lui Sigmund Freud şi cercetările sale în neurologie, precum şi conceptele din psihanaliză. Tot la o întrebare avându-l în centru pe Freud a răspuns afirmativ prof. dr. Michael Brainin: Sunt descoperirile sale din neuroştiinţe încă valide? Freud a studiat reţelele neuronale şi sinapsele, afazia ca disrupţie a sistemelor organizate, visele, durerea, conştienţa.
   Respectând formatul consacrat de sesiuni de dezbateri cu opinii pro şi contra, manifestarea a urmărit subiecte interesante, de actualitate, din care vă prezentăm câteva.

Scleroza multiplă

   Populaţia predominantă de pacienţi cu SM este constituită din femei aflate la vârsta fertilă, prin urmare, înainte de a stabili o terapie, trebuie să ne preocupe efectele agenţilor terapeutici asupra fertilităţii, sarcinii, alăptării. Niciun studiu nu poate fi făcut în mod oficial la femeile gravide sau care alăptează, deci datele privind siguranţa au venit de la studii postmarketing şi din registrele de sarcină, dar cât de bune sunt aceste date şi pot fi ele invocate pentru a face recomandări de tratament? În favoarea siguranţei unor terapii modificatoare de boală administrate pe parcursul gravidităţii şi alăptării a pledat dr. Magnhild Sandberg-Wolheim (Suedia), care a sumarizat datele din sursele disponibile pentru interferon beta-1a s.c. şi i.m. şi natalizumab, arătând că rata avorturilor spontane nu a fost crescută comparativ cu populaţia generală; majoritatea sarcinilor expuse la aceste tratamente au fost asociate cu naşteri normale vii, iar majoritatea anomaliilor congenitale au fost izolate. Dr. Laura Airas (Finlanda) a avut o opinie contrară, afirmând că, chiar dacă aceste medicamente nu par să determine malformaţii fetale majore, în studii pe animale s-a demonstrat că pot provoca avorturi. Deoarece se ştie foarte puţin despre potenţialul teratogen al unui medicament înainte de comercializarea lui, supravegherea consumului în timpul sarcinii este critică pentru detectarea posibilelor efecte nocive asupra fătului.
   Pot fi vindecate leziunile din scleroza multiplă? Părerile sunt împărţite. Prof. dr. Tanja Kuhlmann (Germania) este optimistă, susţinând că da. Leziunile multifocale din SM sunt caracterizate histologic prin demielinizare şi leziuni axonale iniţiate de infiltrate inflamatorii. Dar, în afară de aceste mecanisme distructive, există şi procese reparatorii endogene, cum ar fi mielinizarea. Ea este observată relativ frecvent în stadii precoce, diminuând în boala cronică. Extensia remielinizării depinde de localizarea leziunii, dar este influenţată şi de factori genetici. Studiile experimentale pe animale au arătat o asociere între remielinizare şi ameliorarea clinică, demonstrând că remielinizarea nu doar creşte integritatea morfologică, dar sprijină şi recuperarea funcţională. Sunt mulţi factori care contribuie la limitarea remielinizării în stadiile cronice ale SM. Axonii şi celulele progenitoare oligodendrogliale (CPO) – condiţie esenţială pentru o remielinizare de succes – sunt prezente chiar şi în leziunile cronice ale bolii. Cu toate acestea, remielinizarea nu este iniţiată, indicând faptul că este afectată diferenţierea CPO, probabil din cauza lipsei factorilor de promovare a remielinizării şi/sau a activării căii de inhibare a acesteia. Infuzia cu celule stem mezenchimale (CSM) este capabilă să îmbunătăţească evoluţia clinică a unui model animal de SM. CSM au nu doar proprietăţi neuroprotective, ci şi imunomodulatoare, dovedite în studii de fază 2. Aşadar, au fost identificate strategii de promovare a remielinizării şi au fost iniţiate primele studii clinice, susţinând speranţa că leziunile funcţionale în SM pot fi vindecate şi progresia lor stopată. Nota optimistă a fost contracarată de dr. Eric J. Buenz (SUA), care a subliniat că, pentru a evalua potenţialul de utilitate clinică a acestor informaţii, este necesară detalierea patogenezei sistemelor-model studiate, în contextul SM. În special, trebuie luate în considerare diferenţele dintre relativa importanţă a demielinizării şi degradării axonale, în patogeneza la modelele animale. Până recent, modelul patogenic pentru SM a fost dominat de demielinizare ca eveniment precipitant ce duce la dizabilitate. Recent, a devenit clar că integritatea axonilor reprezintă un fapt critic în progresia bolii. Din păcate, în prezent, nu există încă vreo modalitate de regenerare a acestora. În cazul leziunilor fulminante, de exemplu, ar fi necesare modularea activităţii astrogliei, restabilirea semnificativă şi adecvată a conexiunilor axonale şi remielinizarea fibrelor axonale. Întrucât niciuna din aceste trei măsuri nu este posibilă în prezent la om, nu există nicio şansă realistă pentru repararea leziunilor induse de scleroza multiplă.

Managementul demenţei

   Inflamaţiei i s-a atribuit mult timp un rol în boala Alzheimer, deşi rămâne neclar dacă reprezintă o cauză sau consecinţă a bolii. Într-adevăr, studiile neuropatologice arată o expresie crescută a mediatorilor inflamatorii şi activare microglială în boala Alzheimer. Pe de altă parte, studiile clinice folosind medicamente antiinflamatorii au eşuat. La întrebarea:Va fi stabilit vreodată un marker valid pentru boala Alzheimer? a răspuns afirmativ dr. Panteleimon Giannakopoulos (Elveţia). În ultimii ani, cercetarea în domeniu a furnizat două categorii de biomarkeri. Primii, cu specificitate bună de diagnostic, fac posibilă diferenţierea celor cu boală Alzheimer preclinică şi probabilă de alte forme de demenţă. Al doilea grup de markeri, de neuroimagerie structurală şi funcţională, precum şi biochimici, se modifică odată cu progresia bolii şi pot prezice evoluţia de la tulburare cognitivă uşoară la boală Alzheimer clinică. Studii foarte recente sugerează că markerii din LCR, precum raportul fosfo-tau/amiloid beta 42, volumele hipocampului sau cortexului tentorial şi, în unele cazuri, datele imagistice ale amiloidului la momentul iniţial pot prezice cu exactitate conversia de la tulburare cognitivă uşoară la boală Alzheimer clinic manifestă. Poate cei mai importanţi markeri sunt cei care permit detectarea specificităţii individuale a vulnerablităţii biologice pentru boală Alzheimer a vârstnicilor sănătoşi. Aceste persoane, normale din punct de vedere cognitiv, fără dovezi de patologie Alzheimer (stadiu preclinic) sunt cele mai în măsură să beneficieze de viitoarele terapii modificatoare ale bolii. Prof. dr. Peter Riederer (Germania) a combătut aceste idei, afirmând că boala Alzheimer este o tulburare demenţială cu simptomatologie variată. Există cel puţin trei subtipuri de boală Alzheimer ereditară – mutaţii APP, PS1, PS2 – şi debut precoce sau tardiv al bolii Alzheimer sporadice. Din diferite studii clinice reiese că rezultatele parametrilor genetici semnificativi variază şi nu sunt reproductibile. Motivele sunt doar parţial înţelese, dar pot reflecta variaţii enorme în subtipurile genetice care pot fi cauza bolii Alzheimer sporadice. Rata progresiei bolii variază individual şi patologia neurologică a fiecărui parametru – glutamatergic, colinergic, noradrenergic, dopaminergic, peptidergic – arată gama largă a pacienţilor. Ar fi foarte util şi valoros să stabilim un singur biomarker valabil pentru boala Alzheimer, în vederea identificării unei tulburări în stadiu presimptomatic şi a unui tratament precoce, dar acest lucru este imposibil. Boala Alzheimer personalizată are nevoie de un biomarker personalizat pentru a dezvolta strategii de tratament personalizate.

Neuroreabilitarea

   În prezent, este dificil să găsim o abordare corectă pentru neuroprotecţie şi recuperare, mai ales deoarece nu înţelegem pe deplin toate procesele neurobiologice endogene, natura completă a mecanismelor fiziopatologice, precum şi legăturile dintre aceste două categorii. Mai mult decât atât, continuăm să utilizăm o abordare simplistă şi reducţionistă în acest sens. În prezent, există două strategii de protecţie a creierului şi de recuperare – monomodal şi multimodal. Dezbaterea a evidenţiat evoluţia istorică a acestui concept. Pentru strategia terapeutică monomodală în recuperarea cerebrală a pledat prof. dr. Volker Homberg (Germania), care a trecut în revistă influenţele farmacologice ale diverselor clase de medicamente: amfetamine, simpatomimetice, butirofenone, substanţe GABA-ergice, benzodiazepine, colinergice etc. Medicamentele nocive sunt cele care trebuie evitate în perioada de recuperare cerebrală, deoarece au efecte negative asupra neuroplasticităţii, reorganizării neuronale şi sinaptice şi învăţării. Printre ele se numără haloperidolul, prazosinul, clonidina, fenitoina, benzodiazepinele, fenobarbitalul. Au fost subliniate efectele pozitive ale dopaminergicelor (bromocriptină, lisurid, amantadină) în mutismul akinetic, afazie, apatie, abulie, tulburări de atenţie. Prof. dr. Dafin F. Mureşanu (Cluj-Napoca) a fost avocatul terapiei multi­modale, amintind că mecanismul de acţiune al moleculelor endogene se bazează pe patru procese neurobiologice: neurotroficitate, neuroprotecţie, neuro­plas­ticitate şi neurogeneză, care constituie activitatea endogenă de apărare. Factorii neurotrofici sunt molecule modulatoare cu activitate neuro­protec­tivă pleiotropică imediată şi efect multimodal îndelungat. Datorită acestui efect terapeutic unic, principiul de tratament este bazat, pe lângă administrarea acută, pe repetare periodică, la anumite intervale de timp, stimulând capacitatea endogenă de neurorecuperare pe termen lung. Nu este adecvat să abordăm separat neurorecuperarea şi neuroprotecţia farmacologică.

Traumatismele craniocerebrale

   Biomarkerii pot servi ca un indicator de leziune cerebrală, cu avantajul de a furniza informaţii dinamice despre modificările celulare şi moleculare. Date recent publicate arată că o abordare realistă se poate face numai prin combinarea mai multor tipuri de biomarkeri şi, poate, folosind diferite instrumente de investigaţie. Există, de asemenea, un interes crescând în utilizarea biomarkerilor ca instrument de monitorizare a tratamentului. Aşadar, dezbaterea s-a axat pe întrebarea: Sunt sau nu utili biomarkerii în TCC? Da, a susţinut prof. asoc. dr. Pieter E. Vos (Olanda), determinarea exactă a severităţii iniţiale a leziunii primare cerebrale este imperativă pentru stabilirea unui prognostic şi cântărirea riscurilor şi beneficiilor opţiunilor specifice de tratament. Modelele actuale de prognostic al TCC, care înglobează variate caracteristici şi valori clinice ale pacienţilor, nu au sensibilitate şi specificitate suficient de mari (doar 70–80%) în estimarea rezultatelor. Nivelurile serice ale proteinelor astrogliale ca GFAP şi S100B, la pacienţii cu TCC severe, prezic decesul sau evoluţia nefavorabilă, susţinând evaluarea clinică a leziunilor cerebrale şi fiind predictori puternici ai evoluţiei TCC. Prof. dr. Leontino Battistin (Italia), deşi a admis că biomarkerii pot fi utili în selectarea pacienţilor cu TCC care vor beneficia mai mult de servicii de reabilitare, a adus drept contraargument faptul că majoritatea studiilor au criterii foarte diferite de includere/excludere, iar patologiile adăugate pot afecta concentraţia biomarkerilor serici. În plus, nu există în literatura actuală studii în care să fie combinate variabilele clinice, radiologice şi demografice pentru a determina capacitatea de protecţie.

Probleme infecţioase în bolile neurologice

   Una din dezbateri a dorit să stabilească dacăinfecţiile cu Chlamydophila constituie un factor major în bolile neurologice şi psihiatrice. Pro s-a pronunţat dr. Rudolf Wank (Germania). Monocitele infectate cu C. pneumoniae şi C. psittaci pot trece bariera hematoencefalică şi infecta celulele gliale, microgliale, neuronale. C. pneumoniae pare să iniţieze ateroame şi progresia către ateroscleroză, să cauzeze boli cardiovasculare şi cerebrovasculare. La pacienţii cu boală Alzheimer, scleroză multiplă, schizofrenie şi autism au fost găsite infecţii persistente cu Chlamydophila semnificativ mai frecvent comparativ cu persoanele sănătoase. Persoanele cu variante de gene HLA-A10 şi infecţii persistente cu Chlamydophila au un risc relativ de 50 de ori mai crescut de a dezvolta schizofrenie. Contraargumente a adus dr. Tobias Derfuss (Elveţia), care a spus că detectarea prin PCR a C. pneumoniae nu este standardizată şi rezultatele contradictorii pot fi explicate prin diferenţe în protocoalele PCR, metodele de extracţie ADN, manipularea LCR sau a ţesuturilor, numărul de celule din LCR, activitatea lezională.
   O altă discuţie a avut ca temă utilizarea steroizilor în encefalita cu Herpes simplex. Pentru a pledat dr. Uta Meyding-Lamade (Germania). Standardul de aur pentru tratament este aciclovirul, care inhibă replicarea virală. În ciuda tratamentului antiviral, mortalitatea rămâne peste 15%, mai puţin de o cincime din pacienţi sunt în măsură să se întoarcă la locul de muncă, iar majoritatea suferă un handicap sever. În plus faţă de leziunile tisulare direct mediate de virus, mecanismele secundare autoimune pot juca un rol în severitatea bolii. Eventualul tratament corticosteroid poate suprima aceste fenomene. Informaţiile obţinute din cercetări experimentale pe animale şi din observaţii clinice retrospective indică faptul că se poate obţine un beneficiu substanţial privind evoluţia la pacienţii trataţi adjuvant cu dexametazonă. Primele rezultate ale unui studiu randomizat multicentric în desfăşurare (GACHE), ce investighează dacă dexametazona poate reduce severitatea evoluţiei bolii, sugerează un efect pozitiv. Dimpotrivă, dr. Tobias Derfuss a susţinut că, până în prezent, nu există dovezi convingătoare pentru beneficiul tratamentului cu steroizi în encefalita herpetică. În experimente pe animale (şoareci, iepuri), tratamentul combinat, cu aciclovir şi steroizi, a dus la o tendinţă de creştere a numărului de copii de ADN viral faţă de cel doar cu aciclovir, indicând faptul că steroizii ar putea influenţa clearance-ul viral. Din cauza lipsei de date clinice controlate, nu există o bază ştiinţifică pentru tratarea cu steroizi a tuturor pacienţilor cu encefalită herpetică. Un tratament scurt cu steroizi în encefalita herpetică severă ar putea fi rezonabil când există o deteriorare clinică şi radiologică, în ciuda tratamentului antiviral adecvat şi a scăderii încărcăturii virale în LCR.

Prevenţia accidentelor vasculare cerebrale

   Aspirina este medicamentul antitrombotic cel mai utilizat pentru prevenţia secundară a accidentelor vasculare cerebrale (AVC). Multe studii clinice randomizate au arătat că ea reduce riscul de AVC recurent cu aproximativ 15–20%. În prezent, statinele sunt prescrise în mod obişnuit pentru prevenţia secundară a AVC, în baza mai multor studii, efectuate în principal în cardiologie. Problema pusă în dezbatere a fost dacă statinele sunt mai eficiente decât aspirina în prevenţia secundară a AVC. Da, a susţinut prof. dr. David Spence (Canada). Un tratament adecvat pentru prevenţia secundară a AVC depinde de cauză. Aşa cum nu toţi pacienţii cu AVC au nevoie de statine (de exemplu, tinerii cu artere normale, al căror AVC e cauzat de embolie paradoxală sau disecţie), nu toţi ar trebui să primească antiagregante plachetare (de exemplu, cei cu AVC cardioembolic, care ar trebui trataţi cu anticoagulante). Odată cu îmbătrânirea populaţiei şi un mai bun control al TA, AVC sunt din ce în ce mai puţin lacunare, prin boala vaselor mici, şi din ce în ce mai mult prin afectarea arterelor mari (beneficiind foarte mult de tratamentul cu statine), sau cardioembolice – care necesită anticoagulante, nu antiagregante plachetare. Aspirina este, prin urmare, din ce în ce mai puţin importantă în prevenirea AVC, în favoarea statinelor. „Partea adversă“ a fost dr. Jonathan Y. Streifler (Israel), care a subliniat că tratamentul cu antiplachetare este de primă linie pentru mai mult de 75% din pacienţii cu AVC, cu excepţia celor cu AVC cardioembolic, la care anticoagulantele sunt mai eficiente. Efectul secundar cel mai de temut al antiplachetarelor îl constituie complicaţiile hemoragice, în special cerebrale, dar şi pacienţii trataţi cu statine sunt expuşi la acest risc. În timp ce statinele joacă un rol clar în tratamentul celor cu AVC sau AIT, eficacitatea lor nu este uniform distribuită şi, astfel, antiplachetarele asigură un efect mai bun în grupuri variate de pacienţi şi situaţii, rămânând pilonul principal de tratament.

Migrena

   Este sau nu migrena o tulburare vasculară primară? Este, a afirmat dr. Elliot Schevel (Africa de Sud). De-a lungul anilor, au existat controverse în ceea ce priveşte sediul componentei vasculare a durerii migrenoase: vasele intracraniene, cele extracraniene sau ambele. Unii chiar au întrebat dacă vasodilataţia joacă un rol semnificativ în durerea migrenoasă şi au descris-o ca un epifenomen. Vorbitorul a prezentat dovezi care confirmă că vasodilataţia este o sursă de durere în migrenă şi că ea nu implică vascularizaţia intracraniană, ci ramurile extracraniene terminale ale carotidei externe. Răspunsul la întrebare a fost negativ din partea dr. Jes Olesen (Danemarca). Pentru mai mult de un secol, în patogenia migrenei s-au confruntat două ipoteze: nervoasă şi vasculară. Cea vasculară a câştigat la mijlocul secolului 20, deoarece s-a demonstrat că ergotamina e vasoconstrictor şi agenţii care induc migrena, precum histamina şi nitroglicerina, sunt vasodilatatori. A fost discutat dacă efectul antimigrenos al triptanilor este determinat de capacitatea vasoconstrictoare sau prin mecanism nervos. Triptanii acţionează asupra receptorilor 5-HT1b (vasoconstricţie), dar şi pe 5-HT1d şi 5-HT1f, situaţi presinaptic, fără efect vasoconstrictor. Recent, a fost creat compusul lasmiditan, agonist extrem de selectiv al receptorilor 5-HT1f, eficient în studii clinice de fază 2, i.v. sau oral. Aceasta dovedeşte, dincolo de orice dubiu, că medicamente fără vreo acţiune vasoconstrictoare pot fi eficiente în atacurile migrenoase. Aşadar, vasoconstricţia nu este esenţială pentru tratament şi vasodilataţia nu este cauza majoră a durerii în migrenă. Importanţa relativă a sensibilizării nociceptorilor şi a creşterii percepţiei durerii la nivel central sunt chestiuni încă nerezolvate.

Boala Parkinson

   Agoniştii dopaminei rămân „marii jucători“ din tratamentul bolii Parkinson. Este echilibrul între beneficii şi efecte adverse încă în favoarea acestor medicamente? Da, agoniştii de dopamină sunt încă fundamentali în terapia simptomelor motorii şi non-motorii ale bolii Parkinson idiopatice, susţine dr. Heinz Reichmann (Germania). Pe lângă cunoscutele efecte motorii, anumiţi agonişti ai dopaminei sunt activi în tratamentul depresiei, fapt demonstrat în special pentru pramipexol. Dr. Meenakshisundaram Umaiorubahan (India) fost cel care a prezentat contraargumente, semnalând efectele adverse, rare dar grave, legate de agoniştii dopaminei: atacuri de somn, valvulopatii cardiace, comportamente repetitive. Etiologia lor rămâne speculativă iar datele sunt insuficiente pentru a cunoaşte prevalenţa reală şi riscul pentru un anumit pacient. Există diferenţe semnificative între tipul de reacţii adverse raportate pentru fiecare medicament. În opinia sa, agoniştii dopaminei sunt dificil de promovat ca modalitate principală de tratament al bolii Parkinson, în orice stadiu sau la orice vârstă, având în vedere efectele secundare potenţiale.

   În cadrul CONy s-a desfăşurat şi prima întâlnire internaţională pe tema Rolul sistemului nervos în controlul imunităţii:neurotransmiţători şi neuropeptide în sistemul imun, organizată de prof. dr. Mia Levite (SUA), autoarea cărţii cu acelaşi nume, publicată la editura Springer. Sesiunile au cuprins prezentări privind: Modularea adrenergică a celulelor imune; Receptorii acetilcolinici şi sistemul imun; Dopamina în sistemul imun; GABA – o moleculă imunomodulatoare eficientă; Peptidul intestinal vasoactiv; Funcţiile imunomodulatoare ale substanţei P – receptori şi implicarea în boli mediate imun etc.
   Viitoarea ediţie CONy se va desfăşura la Istanbul, între 11 şi 14 aprilie 2013.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.