Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Ni se pare extraordinară normalitatea…

Viața Medicală
Dr. Maria DRAGOTĂ miercuri, 30 mai 2012

Două din pasiunile sale – studiul anatomic şi fotografia medicală – au fost fructificate într-o monografie premiată de Academia Română şi semnalată elogios în presa străină de specialitate. Despre realizările profesionale ale dlui dr. Horia Mureşian, şeful Secţiei chirurgie cord şi vase mari de la SUUB, în interviul realizat de dna dr. Maria Dragotă.

 

 Sunteţi chirurg cardiovascular. Aţi fost, probabil, întrebat, în copilărie: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?“… Când aţi ştiut că veţi deveni medic?
     – Tata a fost dermatolog şi medicina a fost percepută ca ceva natural, discutam în casă, printre prietenii de familie se numărau profesorul Voinea, de la ortopedie, profesorul Goldiş, de la pediatrie, figuri profesionale deosebite. Medicina a devenit ulterior o pasiune pentru mine. La facultate am încercat să obţin rezultatele cele mai bune. Primii paşi au fost în sala de disecţie, m-a atras foarte mult anatomia, apoi chirurgia, deşi după aceea mi-am dat seama că medicina internă este la fel de frumoasă. Am terminat ca şef de promoţie Facultatea de Medicină Generală, în 1985, şi am avut norocul să aleg chiar ceea ce îmi doream, chirurgie cardiovasculară la Spitalul Fundeni.
     Care au fost oamenii care v-au marcat viaţa profesională?
     – Am avut mulţi maeştri, cu care am lucrat foarte mult şi cărora le mulţumesc pentru felul în care ne-au îndrumat şi în care au creat o Şcoală, într-o specialitate care la început era privită cu destule rezerve, mai ales în lumea chirurgicală. Pe de altă parte, am avut şi o pregătire în chirurgia generală, la profesorul Setlacec, în clinica lui au crescut prof. dr. Irinel Popescu sau conf. dr. Mihnea Ionescu, într-un spital în care funcţionau nu numai chirurgia, ci şi domeniul imagistic, cel de investigaţii paraclinice, gastroenterologia, medicina internă, cardiologia… În acest mediu m-am putut dezvolta. Din 1993, am participat la nişte burse care au fost oferite prin diferite colaborări cu Advanced Cardiovascular Institute din Louisville, Kentucky (prof. dr. Allan Lansing), apoi cu centrul „E. Malan“ de la Spitalul San Donato, Milano (prof. dr. A. Frigiola şi prof. dr. L. Menicanti) – chirurgie cardiacă şi mai ales cardiochirurgie pediatrică. Chirurgia coronariană şi a complicaţiilor infarctului miocardic se dezvoltau în acea perioadă şi Şcoala de la San Donato a devenit unul dintre promotori, ulteriori recunoscuţi şi peste hotare, şi în SUA, pentru reparările şi reconstrucţiile de ventricul stâng, plastiile de valvă mitrală, de valvă aortică şi de rădăcină aortică, operaţii complexe, complicate şi solicitante pentru întreaga echipă. Acolo am reuşit să obţin prelungirea acestor burse, în cele din urmă am lucrat cam 12 ani în afara ţării, doi în SUA, am trecut de la stadiul de simplu bursier la cel de practician, am reuşit să obţin diploma de medic şi în SUA şi în Italia, şi drept de liberă practică şi titlul de specialist. A fost mult mai avantajos să pot fi considerat un egal de-al lor şi să particip nemijlocit la programe operatorii. În paralel, am încercat să dezvolt şi partea ştiinţifică.
     Aveţi şi o bogată activitate publicistică: numeroase comunicări ştiinţifice, cărţi, articole în reviste prestigioase…
     – Ca student, am elaborat zece lucrări ştiinţifice, ceea ce era un pas bun de început în ceea ce înseamnă consultarea unei bibliografii, alegerea şi tratarea unui subiect, dar şi o mică parte experimentală, efectuată mai ales în cadrul departamentului de anatomie şi embriologie. După aceea, au fost dezvoltate etapele şi în cadrul clinicii de chirurgie cardiovasculară de la Fundeni, unde existau multe lipsuri iniţial, dar pe care prof. dr. Ioan Pop de Popa a reuşit să le atenueze prin fabricarea protezelor valvulare româneşti din dacron, care au salvat mulţi pacienţi, valve cardiace biologice şi mecanice de producţie românească, care nu se importau sau aveau preţuri foarte mari şi nu permiteau tratarea tuturor pacienţilor. După aceea, şi chirurgia coronariană, care acum este la un standard internaţional. În acest context, am început să efectuez şi acolo lucrări, fiind angajat parţial, pe linie de cercetare. Activitatea ştiinţifică şi publicistică s-a completat şi s-a ameliorat, a căpătat alte valenţe, mai ales când am stat în Italia. Acolo am avut ocazia să lucrez în centre mari de chirurgie cardiacă. Niguarda e un spital foarte mare, în care se practică şi transplantul cardiac, cu urmărirea pacienţilor transplantaţi, cu sisteme de asistenţă ventriculară la cei care sunt în aşteptare, cu o monitorizare foarte precisă şi din punct de vedere anatomopatologic, în special privind gradul de rejet al grefelor. Apoi, sunt şi membru în comitetele editoriale ale unor reviste de anatomie clinică din SUA, precum Clinical Anatomy, referent ştiinţific la aceeaşi revistă sau Annals of Thoracic Surgery, Surgical and Radiolologic Anatomy, editor asociat la aceasta din urmă, editată de Springer, revista Societăţii Europene de Anatomie Clinică. Există nişte criterii foarte precise şi foarte drastice la revizia ştiinţifică. Articolele trebuie să întrunească nişte criterii de formă, iar fondul lucrării este analizat din foarte multe puncte de vedere şi, în general, un manuscris este întâi primit, văzut de editorul pe secţiunea particulară căreia se adresează, după care se aleg nişte referenţi ştiinţifici, ei dau anumite verdicte în funcţie de conţinut, impact etc. De obicei, articolele nu sunt publicate decât foarte rar în forma originală, în care au fost trimise de autor. Se mai cer recenzii, aduceri la zi, se trimit chiar de mai multe ori înapoi autorului, după care sunt „pieptănate“ şi ajung în forma definitivă. Activitatea de revizor ştiinţific implică să citeşti foarte mult, să fii la curent cu ceea ce se publică, să ştii să corectezi, să înţelegi repede ce e publicabil şi ce nu. Referenţii trebuie aleşi să fie cei mai elocvenţi pentru un anume tip de articol. Activitatea nu e uşoară, se vede şi în criteriile de promovare a profesorilor în România, se cer articole cu vizibilitate internaţională, mulţi nu le au, iar revistele locale nu au activitate editorială comparabilă cu ce se întâmplă la nivel internaţional. Aici există şi altă problemă, aceea de a putea publica ceva ca statistică. Acum nu se acceptă să public o statistică, chiar cu o serie de pacienţi, decât dacă am nişte dovezi foarte clare sau nişte baze foarte clare de explorare, anumite criterii după care pot să selecţionez pacienţii şi să-i definesc, deci aici depinde şi de dotarea spitalelor sau a universităţilor.
     Mărturiseaţi că aţi fost atras de disecţii, în studenţie. Cum aţi reuşit să dezvoltaţi această pasiune?
     – La spitalul Niguarda din Milano am putut să dezvolt şi această pasiune pentru disecţie şi mai ales pentru evidenţierea unor detalii din chirurgia cardiacă şi din anatomia inimii, care-i pot interesa pe cardiologi, pe cei care diagnostichează bolile cardiace, dar şi pe cei care le tratează, prin manopere chirurgicale pure sau percutane. Am fondat un centru de disecţie cardiovasculară, având foarte multe piese anatomice, cu cardiopatii congenitale, dar şi dobândite. Aşa am început să efectuăm cursuri şi programe de pregătire pentru diferitele categorii de specialişti din Italia şi nu numai. Ulterior, totul s-a concretizat prin fondarea unui grup internaţional, CardioTeam, în prezent condus de colegii de la spitalul San Gaudenzio din Novarra şi în care există specialişti din cardiologie şi chirurgie cardiacă din multe ţări: Polonia, Suedia, Austria, SUA, Italia, România. Grupul promovează sesiuni ştiinţifice, programe de aducere la zi a informaţiei, cu credite EMC, şi la care particip prin cursuri şi prezentări. Pe lângă aceasta, am numeroase participări ca lector invitat, la o şcoală internaţională de chirurgie cardiacă ce are loc în Sicilia, cam o dată la un an şi jumătate. Am fost contactat de persoane pe care nu le-am văzut în viaţa mea, care aflaseră de activitatea mea de pe internet şi am reuşit să scriem articole şi chiar capitole de carte împreună.
     Sunteţi autorul monografiei The clinical anatomy of the coronary arteries. An anatomical study on 100 human heart specimens, apărute în 2009 la Editura Enciclopedică, volum care a primit Premiul „Victor Babeş“ al Academiei Române… Cum s-a născut ideea acestei cărţi?
     – Perioada de zece ani de disecţii şi de studii asupra anatomiei inimii s-a concretizat în această monografie. Este în limba engleză tocmai pentru o vizibilitate internaţională. Ea a primit între timp nouă referinţe internaţionale elogioase, în reviste de chirurgie cardiacă, cardiologie şi anatomie clinică din străinătate. Monografia tratează, de fapt, subiecte mai puţin cunoscute din anatomia inimii, mai ales a arterelor coronare. Ideea de a face acest studiu mi-a venit tocmai pentru că eu însumi nu înţelegeam anumite detalii din anatomia inimii, care nu erau oferite nici în atlase, şi am încercat să înţeleg nişte particularităţi prin disecţia simplă a inimilor de vârste şi de patologii diferite. După strângerea unui material important, a urmat organizarea lui şi, dublând toate acestea printr-o imagistică, o iconografie adaptată, munca a putut fi fructificată sub forma unei monografii. Prima impresie asupra acestui volum e dată de imagini, care sunt foarte frumoase, egale, inimile sunt disecate şi fotografiate de mine. Ponderea imaginilor în monografie este de jumătate, cealaltă jumătate e textul, elaborat pe baza experienţei proprii în anatomie şi chirurgie, nu numai prin consultarea unei bibliografii selectate. Am colaborat cu dna Ana Maria Orban, profesor la Universitatea de Arte din Bucureşti, specialistă în producţia albumelor. Am dorit ca această carte să aibă un impact şi în ceea ce priveşte forma, să reprezinte nu numai o carte de autor, dar şi una pentru bibliofili: cine o deschide să fie plăcut impresionat. Eu cred că şi-a atins scopurile, văzând reacţia pe care a produs-o nu numai în lumea ştiinţifică, dar chiar şi celor care nu sunt de specialitate. A ajuns în lume, în bibliotecile multor universităţi şi, nu în ultimul rând, la U. S. National Library of Medicine şi la Library of Congress, unde intră puţine cărţi, pe criterii riguroase.
     Ce aţi învăţat din activitatea desfăşurată în străinătate?
     – Sunt stiluri diferite de lucru. În SUA, am colaborat cu un grup de chirurgi cardiaci care activau în domeniul privat. Interveneau asigurările private de sănătate, era o tranzacţie între ce se poate efectua unui pacient şi cât reuşeşte să ramburseze sistemul de asigurări privat şi pacientul însuşi, dacă era nevoie. În general, se foloseau foarte multe materiale, exista o dotare surprinzătoare pentru noi. Sistemul de lucru american, începând cu sistemul de examinare – am susţinut şi aceste examene pentru recunoaşterea diplomei în SUA – testează aproape 100% din cunoştinţele unui absolvent. Nu există boli mai mult sau mai puţin importante. Cel care este supus acestui examen trece printr-un filtru care să demonstreze că ştie de toate. Pare inutil să cunoşti toate amănuntele, dar aşa ştii unde să trimiţi pacientul. În SUA se asigură un nivel constant de asistenţă medicală, adică se trasează un anumit nivel teoretic şi sub acesta sistemul de sănătate nu tratează. De aceea au şi elaborat algoritmi de diagnostic şi de tratament. Asta la noi încă nu e bine statuat şi trebuie lucrat, pentru că noi nu putem copia toţi algoritmii şi protocoalele lor, trebuie adaptate la patologia, la condiţiile din România. Trebuie început cu identificarea unor categorii de risc, a numărului de pacienţi dintr-o anumită categorie, este o activitate amplă şi dificilă. Sistemul american impresiona printr-o dotare uneori excesivă, de exemplu unde trebuia să existe un calculator sau un monitor erau trei sau patru – dacă unul se defecta –, deci, din aceste puncte de vedere, se cheltuia mult, sigur că sistemul îşi permitea în anumite condiţii, adică în privat. Era interesant şi transferul direct de informaţii, prin dialogul între specialişti, comunicau foarte mult. Se pregăteau şi era necesară pregătirea, există o expansiune a tehnologiilor, a diferitelor procedee care „iau ochii“ şi care pot să dreneze pacienţii în alte părţi, de aceea fiecare medic, echipă sau spital trebuie să iasă în evidenţă prin ceva, aşa se selecţionează cei buni. Era într-un centru un specialist bun, care trebuia să se pregătească într-un anumit domeniu, era trimis o lună, două la specializare, după care se întorcea, aplica tehnica. La noi am văzut şi cazuri în care cu greu un specialist era trimis peste hotare, iar când venea înapoi nu avea dreptul să opereze sau să aplice ceea ce învăţase. Sau n-avea cu ce…
     – Experienţa italiană a fost diferită?
     – În Italia, am avut şansa să lucrez în centre în care lucrau chirurgi foarte talentaţi, mi s-au părut mult mai buni decât cei din SUA. Sistemul public funcţionează bine, e aglomerat, dar, pentru a desfiinţa listele de aşteptare, existau structuri private care aveau contract cu casa de asigurări regională pentru un număr de proceduri sau tehnici diagnostice ori terapeutice şi erau rambursate din banii publici, deci pacientul nu plătea absolut nimic. Acum au început să apară şi alte tipuri de cheltuieli: medicina e scumpă peste tot, nu se poate efectua un act medical de calitate decât trecând printr-o anumită filieră diagnostică. Toate costă, mă refer la CT, IRM, angiografie, trebuie suportate de pacient, pentru că nu sunt atâtea fonduri. Italia e, faţă de SUA, o ţară suprapopulată de medici. În general, în Europa, e un medic la 500 de locuitori. În Italia, ajunseseră la unul la mai puţin de 300, mulţi din ei şomeri, au fost perioade în care rezidenţii nu au fost plătiţi… Toate aceste experienţe m-au dus la concluzia: vreau să fiu un medic bun şi de aceea trebuie să mă pregătesc continuu. Şefii mei din SUA sau Italia stăteau până seara în spital, mâncau un măr la prânz, dacă apucau, cam asta era viaţa noastră. Chirurgia te obligă să stai după pacient, se poate întâmpla să sângereze, să reintervii. Tot la cei pe care i-am avut ca model am văzut că trebuie să citeşti şi să scrii mult, nu se termină niciodată această activitate. La orice manevră terapeutică pe care o efectuezi, trebuie să ai feedback, să vezi dacă ce ai făcut a avut sens, a fost tehnica cea mai indicată la acel tip de pacient, ce rezultate a dat. Dacă tratez după ghiduri şi protocoale sau după cărţi, tratez la timpul trecut. Fiecare pacient evoluează în mod distinct. În acest sens, sunt importante crearea unei baze de date şi urmărirea pacienţilor. Eram în clinici în care secretara suna pacienţii şi le amintea să vină la control. Aşa apar şi idei noi. Comparând cu alte centre, putem spune că am procedat mai bine sau nu şi de aici se nasc alte confruntări. Noi avem o bază de date cu tot ce se întâmplă în secţie, cu datele pacientului, angiografia sau coronarografia, imagini intraoperatorii, după operaţie, le pot studia şi pentru lucrări ştiinţifice, dar îmi folosesc şi la control, mă ajută să-mi aduc aminte lucruri importante despre caz.
     Tehnicile noi le-aţi aplicat apoi în ţară?
     – Am văzut mai ales în Italia: încercau să utilizeze tehnici pe care alte centre nu le efectuau şi pe care ei le-au dus la perfecţiune în chirurgia pediatrică, în înlocuiri valvulare complexe, de exemplu operaţia Ross, în care se înlocuieşte valva aortică cu valva pulmonară, tehnici complexe, bine puse la punct. Centrul de la San Donato, în perioada aceea, avea numărul cel mai mare de operaţii cardiace pe an, în patru săli de operaţie se efectuau şase-şapte, apoi opt operaţii cardiace pe zi, s-a ajuns la douăsprezece, era un flux foarte mare. Cam jumătate erau chirurgie cardiacă pediatrică, patologii complexe, inclusiv nou-născuţi, operaţii grele, mai ales din punctul de vedere al reanimării. Un specialist trebuie să stăpânească mai multe tehnici chirurgicale, pe care să le aplice în mod selecţionat şi logic la diferiţi pacienţi, în funcţie de necesităţi. Sigur că unele din aceste tehnici am putut să le aplic aici, pe altele le-am şi dezvoltat: în chirurgia coronariană cu grefoane arteriale, chirurgia pe cord bătând, operaţii pe carotide sau pe artere vertebrale cu anestezii loco-regionale. Chirurgia arcului aortic cu bypassuri de pe aorta ascendentă pe vasele gâtului, prin sternotomie, bypassuri de tip aortă toracică bifemural şi pentru chirurgia anevrismelor prin toracofrenolaparotomie şi la noi se pot aplica foarte bine, suntem incluşi în programul naţional al Ministerului Sănătăţii, nu ducem lipsă de dotare din acest punct de vedere, singurele probleme sunt în ceea ce priveşte dotarea ca personal.
     Salvarea membrelor ischemice este o provocare pentru chirurgia vasculară?
     – Este vorba de o patologie complexă, ischemia critică, în care un membru e în iminenţă de a fi pierdut. Este o caracteristică predominant a diabeticilor, care nu simt durerea din cauza polinevritei, au gangrenă înainte de a apărea durerea, infecţii profunde până la os, articulaţii, musculatura plantei, tendoane, cu doi-trei germeni, din care unul anaerob. Riscul de a-şi pierde membrul inferior sau chiar viaţa e foarte mare. Există şi cei la care s-au obturat vasele treptat. Pacienţii aceştia trebuie investigaţi foarte rapid şi eficient. De multe ori e nevoie de intervenţii complexe. Bypassuri lungi, care ajung mult sub genunchi, chiar la gleznă sau picior, cu procedee mai complexe – safena in situ (safena nu se scoate, doar se rup valvele, ca să permită fluxul invers şi se anastomozează jos, la gleznă, asociind intervenţii care provin din chirurgia plastică sau a ortopediei), amputaţii cât mai economice dar atipice, care nu respectă nivelurile clasice de amputaţie, lambouri confecţionate ad-hoc, transpoziţii sau alungiri de tendoane, reconstrucţii complexe… În România încă se amputează mult picioare, la DRG amputaţia are multe puncte, e paradoxal dar adevărat.
     Sunteţi şeful Secţiei chirurgie cord şi vase mari de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Cu ce probleme vă confruntaţi?
     – Funcţionăm cu jumătate din personalul care ar trebui să existe aici, e foarte solicitant. Sunt ţări în care, pentru a evita scăpări sau erori, medicul e obligat să lucreze un anumit număr de ore zilnic, după care trebuie să se odihnească. Avem o secţie nouă, înfiinţată în 2006, ne permite să efectuăm, după cum am zis, operaţii cu care ne putem mândri şi în plan internaţional. Eu am cea mai mare statistică de endarterectomii carotidiene bilaterale simultane în aceeaşi şedinţă operatorie în anestezie loco-regională sau chirurgia arterei vertebrale, plus operaţii mari abordând regiuni diverse torace, abdomen, membre inferioare în aceeaşi şedinţă sau torace – regiune cervicală în aceeaşi şedinţă. Patologia cea mai frecventă sunt operaţiile cardiace, dar încă sub 50% din capacitate, din lipsă de personal. Apoi, foarte multe arteriopatii dobândite şi o mare parte de urgenţe, spitalul având acest profil: traumatisme, ischemii severe, embolii arteriale, tromboze, anevrisme rupte. Ar fi bună o colaborare pe linie universitară, pentru că noi nu suntem clinică, iar prezenţa unor rezidenţi e importantă, ajută la multe activităţi. Avem perioade cu doi rezidenţi, care vin benevol sau se transferă, pentru că aici pot lucra mai mult.
     Aveţi experienţă şi în chirurgia experimentală?
     – Chirurgia experimentală am făcut-o în paralel, a fost un hobby. Aveam în Italia nişte prieteni chirurgi şi cardiologi veterinari, care aveau o clinică unde efectuau operaţii pentru animale mici şi în care exista şi patologie cardiacă: tumori, malformaţii. Am colaborat cu ei pentru a-i trata pe micii pacienţi necuvântători: câini, pisici. Cu pompă de circulaţie extracorporală, cu toată dotarea, inclusiv laborator de angiografie.
     De unde pasiunea pentru fotografia medicală?
     – Tot tatăl meu mi-a transmis-o. Fiind dermatolog, avea o bază de date şi fotografia foarte multe leziuni. Am făcut şi film clasic, pe peliculă, dar era mult mai greu, mai ales în vremea când materialele costau, erau greu de developat, trebuia aparat de proiecţie etc. Fotografia medicală am început-o cu aparatele clasice, pe care le mai am şi care sunt de o calitate optică deosebită. Apoi am trecut pe digital. Mesajul unei imagini bine concepute şi lucrate poate aduce foarte mult, pe lângă text, explicaţii. În colecţia mea de anatomie a inimii, recunosc perioada în care am făcut fotografiile, tehnica s-a îmbunătăţit mereu – lumină, filtre, modul de prezentare a piesei etc. Prefer să mă opresc în timpul operaţiei câteva secunde, să organizez câmpul operator – să fie uscat, bine evidenţiat – şi cineva de pe margine face o fotografie. Efectuez şi fotografii pre-, intra- şi postoperator, de exemplu la membru inferior ischemic, apoi la controale. E o tehnică la îndemână şi păcat că nu e folosită pe cât ar trebui. Am învăţat utilitatea ei de la un chirurg din Italia care trimitea pacienţii, după externare, la medici de familie sau specialişti în teritoriu cu care colabora. Periodic, aceştia îi trimiteau, prin e-mail sau pe telefonul mobil, imagini cu aspectul plăgii operate, el dădea indicaţii…
     V-a tentat să rămâneţi să lucraţi în străinătate?
     – Şi acum colaborez, în Italia, cu Istituto Clinico Humanitas din Milano. Dotările de acolo sunt mai bune decât cele de aici, dar am rămas în România deoarece e o nevoie mult mai mare de a interveni, foarte mulţi pacienţi, cererea e mai mare decât oferta, avem programări pe timp lung, toţi sunt urgenţe. În Italia s-au dezvoltat multe centre de chirurgie cardiacă sau cardiovasculară, pentru că era rentabil pentru investitori, creştea indicele ICM, la DRG câştiga mult spitalul, s-a ajuns la 17 centre mari de chirurgie cardiacă în jurul oraşului Milano, la un moment dat nu mai aveau ce să opereze, în chirurgia cardiacă pediatrică au început să scadă cazurile în lumea vestică. Cei mai mulţi au colaborări cu ţări din lumea mai puţin dezvoltată, în care merg cu echipe să efectueze operaţii sau de unde li se furnizează pacienţi. Centrul din San Donato colaborează cu Peru, Tunisia, Maroc, Egipt, China, Siria. Noi, din contră, avem nevoie de chirurgie cardiacă pediatrică şi nu reuşim să „deznodăm“ lucrul ăsta. Nu ştim câţi copii cu cardiopatii congenitale sunt, câţi se nasc anual, dar ei se reflectă în mortalitatea 0–1 an, care e foarte mare, am putea să-i ajutăm. În facultatea de medicină, acum puţini sunt interesaţi să devină medici buni, mulţi vor o diplomă ca să deschidă un cabinet de ecografie, mulţi se îndreaptă spre specialităţi căutate în afara ţării, în care nu au noroc să obţină contracte definitive sau avantajoase. Am stat în străinătate, am fost parte din sistemul lor, anumite cerinţe profesionale m-au făcut să mă întorc. Era mai mare nevoie de mine aici şi eu mă simţeam mai bine şi ca specialist, făcând anumite lucruri, decât într-un sistem în care eşti inclus mai greu şi pentru a ajunge să decizi singur trebuie să aştepţi mult şi uneori nu cu rezultatul propus. Sigur că depinde şi de specialitate, e mai greu în chirurgie şi cu atât mai greu în cea cardiovasculară.
     Cum vedeţi viitorul chirurgiei cardiovasculare la noi?
     – Sper că se va găsi un echilibru între dotările care sunt necesare şi toată logistica, inclusiv partea de personal. Specialitatea s-a născut şi a trăit în condiţii grele, acum se prezintă la un nivel foarte bun. Avem specialişti care pot oricând concura cu cei din afară. Nu doar chirurgi, ci şi cardiologi, anestezişti… Mama a făcut endocardită, s-a rupt valva mitrală, a fost operată la Fundeni, acum trei ani, a fost foarte bine. Puteam s-o duc în Italia, nu era o problemă. Centrul „C. C. Iliescu“ de la Fundeni trebuie să lucreze la capacitate maximă şi nu o poate face din lipsa fondurilor. În străinătate, ţi se face strict operaţia pentru care ai plătit. Cineva făcuse bypassuri, iar după o lună a venit la noi pentru că avea insuficienţă valvulară aortică pe care nu i-au reparat-o şi avea carotidele şi arterele iliace aproape închise. Altul a fost operat – bypass coronarian în străinătate pe bani – iar după o lună a murit că i s-a rupt un anevrism de aortă abdominală, deci nu a fost investigat conform unui screening obligatoriu. Operaţi afară, urmăriţi aici sau cu urgenţe care apar şi trebuie rezolvate aici. Toţi cei cu bani ar putea să investească în cercetare şi dotarea unor centre, creând locuri de muncă, nu trebuie să aşteptăm totul din partea politicului. Medicina e scumpă. Operaţiile cele mai grele sunt anevrismele şi disecţiile de aortă, nu transplantul cardiac, dar pentru transplant trebuie să existe logistica, posibilitatea de asistenţă, urmărirea rezultatelor, biopsie endomiocardică pentru gradul rejetului, adaptarea tratamentului imunosupresiv.
     Unde se poate ajunge cu inovaţia în acest domeniu?
     – Sunt şi multe exagerări, precum efectuarea operaţiilor prin incizii minime sau prin orificii naturale, unele au doar rol de reclamă proprie, altele – de a promova dispozitive care să permită acest abord. Se va dezvolta şi medicina robotică. Ministernotomiile, minitoracotomiile implică şi canulări, introducerea altor dispozitive prin vene şi artere la distanţă, manevre ce pot duce la tromboze venoase, arteriale, deci nu sunt lipsite de complicaţii. Toate firmele producătoare care mai inventează un dispozitiv trebuie să-l şi vândă. Şi să-i facă reclamă – are tăietură mică, dar asta nu înseamnă chirurgie minim invazivă, pentru că inciziile mici pot determina complicaţii, ce necesită operaţii de urgenţă. În cazuri selecţionate, au sens operaţii mai mici, dar sunt încă foarte costisitoare. Uneori nu justifică preţul, balanţa risc/beneficii. Cum s-a demonstrat prin studii, stenturile pe coronare şi cele pe carotide nu au acelaşi rezultat pe termen mediu lung ca bypassul sau endarterectomia carotidiană simplă. Operaţia clasică încă e mai eficientă.
     Nemulţumiri, bucurii, dorinţe?
    – În SUA, medicii comunicau mult, la noi mulţi se simt lezaţi, eu când scriu bilet de ieşire unui pacient dau indicaţii, dacă specialistul vrea să modifice, să ajusteze ceva, poate s-o facă. De multe ori, cer să iau legătura cu respectivul în cazuri mai speciale, vreau să mă sfătuiesc. Unii răspund, alţii nu. Nu totdeauna există colaborare şi comunicare. Acum, cu internetul, lumea a ajuns să se informeze mai mult asupra unor patologii, dar sunt amănunte pe care unii nu le pot filtra sau percepe. În plus, apare sistemul de piaţă, în care cel care strigă mai tare sau pune poze mai frumoase îşi atrage pacienţi, pe principiul „nu trebuie să-l am pacient toată viaţa, dacă l-am păcălit o dată sunt mulţumit“. Aici trebuie să existe şi alte sisteme de control. Medicina e frumoasă, foarte solicitantă, dar când devine o pasiune şi un mod de viaţă aduce satisfacţii profesionale mari. Sigur că ele trebuie nu doar dublate de un salariu corespunzător, ci completate prin condiţii decente de lucru. Alt defect al nostru e că ne obişnuim cu improvizaţiile, nu mai ştim ce e normal. Ni se pare extraordinară normalitatea. Respectul datorat medicilor e deficitar la noi, problemele medicale au ajuns la tribunal sau în scandaluri, în mass-media. Astea trebuie rezolvate de medici. Nimeni nu vrea să facă rău cu bună ştiinţă. Eu ofer pacienţilor un consimţământ informat individualizat, în care sunt scrise tipul de operaţie care se efectuează, diagnosticul, riscurile, explic în ce constă intervenţia. Bucurii – fac şi fotografie artistică, îmi place partea de reportaj, scriu eseuri. Îmi place să citesc filosofie, istoria ştiinţei, literatură pe teme moral-filosofice, poezie, teatru. Toate astea cer timp. Am trei copii, băiatul cel mare e rezident chirurg. Ce doresc? Ar fi bine să se dezvolte secţia, putem face mai mult, suntem doar patru medici la 22 de paturi. Vreau să împărtăşesc mai mult din ceea ce ştiu şi ce fac, celor mai tineri. E păcat să se piardă experienţa mea, pot fi de folos şi mai mult.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.