Sunteţi chirurg
cardiovascular. Aţi fost, probabil, întrebat, în copilărie: „Ce vrei să te faci
când vei fi mare?“… Când aţi ştiut că veţi deveni medic?
– Tata a fost dermatolog şi medicina a fost
percepută ca ceva natural, discutam în casă, printre prietenii de familie se
numărau profesorul Voinea, de la ortopedie, profesorul Goldiş, de la pediatrie,
figuri profesionale deosebite. Medicina a devenit ulterior o pasiune pentru
mine. La facultate am încercat să obţin rezultatele cele mai bune. Primii paşi
au fost în sala de disecţie, m-a atras foarte mult anatomia, apoi chirurgia, deşi
după aceea mi-am dat seama că medicina internă este la fel de frumoasă. Am
terminat ca şef de promoţie Facultatea de Medicină Generală, în 1985, şi am
avut norocul să aleg chiar ceea ce îmi doream, chirurgie cardiovasculară la
Spitalul Fundeni.
– Care
au fost oamenii care v-au marcat viaţa profesională?
– Am avut mulţi maeştri, cu care am lucrat
foarte mult şi cărora le mulţumesc pentru felul în care ne-au îndrumat şi în
care au creat o Şcoală, într-o specialitate care la început era privită cu
destule rezerve, mai ales în lumea chirurgicală. Pe de altă parte, am avut şi o
pregătire în chirurgia generală, la profesorul Setlacec, în clinica lui au
crescut prof. dr. Irinel Popescu sau conf. dr. Mihnea Ionescu, într-un spital în
care funcţionau nu numai chirurgia, ci şi domeniul imagistic, cel de investigaţii
paraclinice, gastroenterologia, medicina internă, cardiologia… În acest mediu
m-am putut dezvolta. Din 1993, am participat la nişte burse care au fost
oferite prin diferite colaborări cu Advanced Cardiovascular Institute din
Louisville, Kentucky (prof. dr. Allan Lansing), apoi cu centrul „E. Malan“ de
la Spitalul San Donato, Milano (prof. dr. A. Frigiola şi prof. dr. L.
Menicanti) – chirurgie cardiacă şi mai ales cardiochirurgie pediatrică.
Chirurgia coronariană şi a complicaţiilor infarctului miocardic se dezvoltau în
acea perioadă şi Şcoala de la San Donato a devenit unul dintre promotori,
ulteriori recunoscuţi şi peste hotare, şi în SUA, pentru reparările şi
reconstrucţiile de ventricul stâng, plastiile de valvă mitrală, de valvă aortică
şi de rădăcină aortică, operaţii complexe, complicate şi solicitante pentru întreaga
echipă. Acolo am reuşit să obţin prelungirea acestor burse, în cele din urmă am
lucrat cam 12 ani în afara ţării, doi în SUA, am trecut de la stadiul de simplu
bursier la cel de practician, am reuşit să obţin diploma de medic şi în SUA şi în
Italia, şi drept de liberă practică şi titlul de specialist. A fost mult mai
avantajos să pot fi considerat un egal de-al lor şi să particip nemijlocit la
programe operatorii. În paralel, am încercat să dezvolt şi partea ştiinţifică.
– Aveţi
şi o bogată activitate publicistică: numeroase comunicări ştiinţifice, cărţi,
articole în reviste prestigioase…
– Ca student, am elaborat zece lucrări ştiinţifice,
ceea ce era un pas bun de început în ceea ce înseamnă consultarea unei
bibliografii, alegerea şi tratarea unui subiect, dar şi o mică parte
experimentală, efectuată mai ales în cadrul departamentului de anatomie şi
embriologie. După aceea, au fost dezvoltate etapele şi în cadrul clinicii de
chirurgie cardiovasculară de la Fundeni, unde existau multe lipsuri iniţial,
dar pe care prof. dr. Ioan Pop de Popa a reuşit să le atenueze prin fabricarea
protezelor valvulare româneşti din dacron, care au salvat mulţi pacienţi, valve
cardiace biologice şi mecanice de producţie românească, care nu se importau sau
aveau preţuri foarte mari şi nu permiteau tratarea tuturor pacienţilor. După
aceea, şi chirurgia coronariană, care acum este la un standard internaţional. În
acest context, am început să efectuez şi acolo lucrări, fiind angajat parţial,
pe linie de cercetare. Activitatea ştiinţifică şi publicistică s-a completat şi
s-a ameliorat, a căpătat alte valenţe, mai ales când am stat în Italia. Acolo
am avut ocazia să lucrez în centre mari de chirurgie cardiacă. Niguarda e un
spital foarte mare, în care se practică şi transplantul cardiac, cu urmărirea
pacienţilor transplantaţi, cu sisteme de asistenţă ventriculară la cei care
sunt în aşteptare, cu o monitorizare foarte precisă şi
din punct de vedere
anatomopatologic, în special privind gradul de rejet al grefelor. Apoi, sunt şi
membru în comitetele editoriale ale unor reviste de anatomie clinică din SUA,
precum Clinical Anatomy, referent ştiinţific
la aceeaşi revistă sau Annals of Thoracic
Surgery, Surgical and Radiolologic
Anatomy, editor asociat la aceasta din urmă, editată de Springer, revista
Societăţii Europene de Anatomie Clinică. Există nişte criterii foarte precise şi
foarte drastice la revizia ştiinţifică. Articolele trebuie să întrunească nişte
criterii de formă, iar fondul lucrării este analizat din foarte multe puncte de
vedere şi, în general, un manuscris este întâi primit, văzut de editorul pe secţiunea
particulară căreia se adresează, după care se aleg nişte referenţi ştiinţifici,
ei dau anumite verdicte în funcţie de conţinut, impact etc. De obicei,
articolele nu sunt publicate decât foarte rar în forma originală, în care au
fost trimise de autor. Se mai cer recenzii, aduceri la zi, se trimit chiar de
mai multe ori înapoi autorului, după care sunt „pieptănate“ şi ajung în forma
definitivă. Activitatea de revizor ştiinţific implică să citeşti foarte mult, să
fii la curent cu ceea ce se publică, să ştii să corectezi, să înţelegi repede
ce e publicabil şi ce nu. Referenţii trebuie aleşi să fie cei mai elocvenţi
pentru un anume tip de articol. Activitatea nu e uşoară, se vede şi în
criteriile de promovare a profesorilor în România, se cer articole cu
vizibilitate internaţională, mulţi nu le au, iar revistele locale nu au activitate
editorială comparabilă cu ce se întâmplă la nivel internaţional. Aici există şi
altă problemă, aceea de a putea publica ceva ca statistică. Acum nu se acceptă
să public o statistică, chiar cu o serie de pacienţi, decât dacă am nişte
dovezi foarte clare sau nişte baze foarte clare de explorare, anumite criterii
după care pot să selecţionez pacienţii şi să-i definesc, deci aici depinde şi
de dotarea spitalelor sau a universităţilor.
– Mărturiseaţi
că aţi fost atras de disecţii, în studenţie. Cum aţi reuşit să dezvoltaţi
această pasiune?
– La spitalul Niguarda din Milano am putut
să dezvolt şi această pasiune pentru disecţie şi mai ales pentru evidenţierea
unor detalii din chirurgia cardiacă şi din anatomia inimii, care-i pot interesa
pe cardiologi, pe cei care diagnostichează bolile cardiace, dar şi pe cei care
le tratează, prin manopere chirurgicale pure sau percutane. Am fondat un centru
de disecţie cardiovasculară, având foarte multe piese anatomice, cu cardiopatii
congenitale, dar şi dobândite. Aşa am început să efectuăm cursuri şi programe
de pregătire pentru diferitele categorii de specialişti din Italia şi nu numai.
Ulterior, totul s-a concretizat prin fondarea unui grup internaţional, CardioTeam, în prezent condus de colegii
de la spitalul San Gaudenzio din Novarra şi în care există specialişti din
cardiologie şi chirurgie cardiacă din multe ţări: Polonia, Suedia, Austria,
SUA, Italia, România. Grupul promovează sesiuni ştiinţifice, programe de
aducere la zi a informaţiei, cu credite EMC, şi la care particip prin cursuri şi
prezentări. Pe lângă aceasta, am numeroase participări ca lector invitat, la o şcoală
internaţională de chirurgie cardiacă ce are loc în Sicilia, cam o dată la un an
şi jumătate. Am fost contactat de persoane pe care nu le-am văzut în viaţa mea,
care aflaseră de activitatea mea de pe internet şi am reuşit să scriem articole
şi chiar capitole de carte împreună.
– Sunteţi
autorul monografiei The clinical anatomy of the coronary arteries. An
anatomical study on 100 human heart specimens, apărute în 2009 la Editura Enciclopedică, volum care a primit Premiul
„Victor Babeş“ al Academiei Române… Cum s-a născut ideea acestei cărţi?
– Perioada de zece ani de disecţii şi de
studii asupra anatomiei inimii s-a concretizat în această monografie. Este în
limba engleză tocmai pentru o vizibilitate internaţională. Ea a primit între
timp nouă referinţe internaţionale elogioase, în reviste de chirurgie cardiacă,
cardiologie şi anatomie clinică din străinătate. Monografia tratează, de fapt,
subiecte mai puţin cunoscute din anatomia inimii, mai ales a arterelor
coronare. Ideea de a face acest studiu mi-a venit tocmai pentru că eu însumi nu
înţelegeam anumite detalii din anatomia inimii, care nu erau oferite nici în
atlase, şi am încercat să înţeleg nişte particularităţi prin disecţia simplă a
inimilor de vârste şi de patologii diferite. După strângerea unui material
important, a urmat organizarea lui şi, dublând toate acestea printr-o imagistică,
o iconografie adaptată, munca a putut fi fructificată sub forma unei
monografii. Prima impresie asupra acestui volum e dată de imagini, care sunt
foarte frumoase, egale, inimile sunt disecate şi fotografiate de mine. Ponderea
imaginilor în monografie este de jumătate, cealaltă jumătate e textul, elaborat
pe baza experienţei proprii în anatomie şi chirurgie, nu numai prin consultarea
unei bibliografii selectate. Am colaborat cu dna Ana Maria Orban, profesor la
Universitatea de Arte din Bucureşti, specialistă în producţia albumelor. Am
dorit ca această carte să aibă un impact şi în ceea ce priveşte forma, să
reprezinte nu numai o carte de autor, dar şi una pentru bibliofili: cine o
deschide să fie plăcut impresionat. Eu cred că şi-a atins scopurile, văzând
reacţia pe care a produs-o nu numai în lumea ştiinţifică, dar chiar şi celor
care nu sunt de specialitate. A ajuns în lume, în bibliotecile multor universităţi
şi, nu în ultimul rând, la U. 
S. National Library of Medicine şi la Library of Congress, unde intră puţine cărţi,
pe criterii riguroase.
– Ce
aţi învăţat din activitatea desfăşurată în străinătate?
– Sunt stiluri diferite de lucru. În SUA,
am colaborat cu un grup de chirurgi cardiaci care activau în domeniul privat.
Interveneau asigurările private de sănătate, era o tranzacţie între ce se poate
efectua unui pacient şi cât reuşeşte să ramburseze sistemul de asigurări privat
şi pacientul însuşi, dacă era nevoie. În general, se foloseau foarte multe
materiale, exista o dotare surprinzătoare pentru noi. Sistemul de lucru
american, începând cu sistemul de examinare – am susţinut şi aceste examene
pentru recunoaşterea diplomei în SUA – testează aproape 100% din cunoştinţele
unui absolvent. Nu există boli mai mult sau mai puţin importante. Cel care este
supus acestui examen trece printr-un filtru care să demonstreze că ştie de
toate. Pare inutil să cunoşti toate amănuntele, dar aşa ştii unde să trimiţi
pacientul. În SUA se asigură un nivel constant de asistenţă medicală, adică se
trasează un anumit nivel teoretic şi sub acesta sistemul de sănătate nu tratează.
De aceea au şi elaborat algoritmi de diagnostic şi de tratament. Asta la noi încă
nu e bine statuat şi trebuie lucrat, pentru că noi nu putem copia toţi
algoritmii şi protocoalele lor, trebuie adaptate la patologia, la condiţiile
din România. Trebuie început cu identificarea unor categorii de risc, a numărului
de pacienţi dintr-o anumită categorie, este o activitate amplă şi dificilă.
Sistemul american impresiona printr-o dotare uneori excesivă, de exemplu unde
trebuia să existe un calculator sau un monitor erau trei sau patru – dacă unul
se defecta –, deci, din aceste puncte de vedere, se cheltuia mult, sigur că
sistemul îşi permitea în anumite condiţii, adică în privat. Era interesant şi
transferul direct de informaţii, prin dialogul între specialişti, comunicau
foarte mult. Se pregăteau şi era necesară pregătirea, există o expansiune a
tehnologiilor, a diferitelor procedee care „iau ochii“ şi care pot să dreneze
pacienţii în alte părţi, de aceea fiecare medic, echipă sau spital trebuie să
iasă în evidenţă prin ceva, aşa se selecţionează cei buni. Era într-un centru
un specialist bun, care trebuia să se pregătească într-un anumit domeniu, era
trimis o lună, două la specializare, după care se întorcea, aplica tehnica. La
noi am văzut şi cazuri în care cu greu un specialist era trimis peste hotare,
iar când venea înapoi nu avea dreptul să opereze sau să aplice ceea ce învăţase.
Sau n-avea cu ce…
– Experienţa
italiană a fost diferită?
– În Italia, am avut şansa să lucrez în
centre în care lucrau chirurgi foarte talentaţi, mi s-au părut mult mai buni
decât cei din SUA. Sistemul public funcţionează bine, e aglomerat, dar, pentru
a desfiinţa listele de aşteptare, existau structuri private care aveau contract
cu casa de asigurări regională pentru un număr de proceduri sau tehnici
diagnostice ori terapeutice şi erau rambursate din banii publici, deci
pacientul nu plătea absolut nimic. Acum au început să apară şi alte tipuri de
cheltuieli: medicina e scumpă peste tot, nu se poate efectua un act medical de
calitate decât trecând printr-o anumită filieră diagnostică. Toate costă, mă
refer la CT, IRM, angiografie, trebuie suportate de pacient, pentru că nu sunt
atâtea fonduri. Italia e, faţă de SUA, o ţară suprapopulată de medici. În
general, în Europa, e un medic la 500 de locuitori. În Italia, ajunseseră la
unul la mai puţin de 300, mulţi din ei şomeri, au fost perioade în care rezidenţii
nu au fost plătiţi… Toate aceste experienţe m-au dus la concluzia: vreau să fiu
un medic bun şi de aceea trebuie să mă pregătesc continuu. Şefii mei din SUA
sau Italia stăteau până seara în spital, mâncau un măr la prânz, dacă apucau,
cam asta era viaţa noastră. Chirurgia te obligă să stai după pacient, se poate întâmpla
să sângereze, să reintervii. Tot la cei pe care i-am avut ca model am văzut că
trebuie să citeşti şi să scrii mult, nu se termină niciodată această
activitate. La orice manevră terapeutică pe care o efectuezi, trebuie să ai
feedback, să vezi dacă ce ai făcut a avut sens, a fost tehnica cea mai indicată
la acel tip de pacient, ce rezultate a dat. Dacă tratez după ghiduri şi
protocoale sau după cărţi, tratez la timpul trecut. Fiecare pacient evoluează în
mod distinct. În acest sens, sunt importante crearea unei baze de date şi urmărirea
pacienţilor. Eram în clinici în care secretara suna pacienţii şi le amintea să
vină la control. Aşa apar şi idei noi. Comparând cu alte centre, putem spune că
am procedat mai bine sau nu şi de aici se nasc alte confruntări. Noi avem o bază
de date cu tot ce se întâmplă în secţie, cu datele pacientului, angiografia sau
coronarografia, imagini intraoperatorii, după operaţie, le pot studia şi pentru
lucrări ştiinţifice, dar îmi folosesc şi la control, mă ajută să-mi aduc aminte
lucruri importante despre caz.
– Tehnicile
noi le-aţi aplicat apoi în ţară?
– Am văzut mai ales în Italia: încercau să
utilizeze tehnici pe care alte centre nu le efectuau şi pe care ei le-au dus la
perfecţiune în chirurgia pediatrică, în înlocuiri valvulare complexe, de
exemplu operaţia Ross, în care se înlocuieşte valva aortică cu valva pulmonară,
tehnici complexe, bine puse la punct. Centrul de la San Donato, în perioada
aceea, avea numărul cel mai mare de operaţii cardiace pe an, în patru săli de
operaţie se efectuau şase-şapte, apoi opt operaţii cardiace pe zi, s-a ajuns la
douăsprezece, era un flux foarte mare. Cam jumătate erau chirurgie cardiacă
pediatrică, patologii complexe, inclusiv nou-născuţi, operaţii grele, mai ales
din punctul de vedere al reanimării. Un specialist trebuie să stăpânească mai
multe tehnici chirurgicale, pe care să le aplice în mod selecţionat şi logic la
diferiţi pacienţi, în funcţie de necesităţi. Sigur că unele din aceste tehnici
am putut să le aplic aici, pe altele le-am şi dezvoltat: în chirurgia
coronariană cu grefoane arteriale, chirurgia pe cord bătând, operaţii pe
carotide sau pe artere vertebrale cu anestezii loco-regionale. Chirurgia
arcului aortic cu bypassuri de pe aorta ascendentă pe vasele gâtului, prin
sternotomie, bypassuri de tip aortă toracică bifemural şi pentru chirurgia
anevrismelor prin toracofrenolaparotomie şi la noi se pot aplica foarte bine,
suntem incluşi în programul naţional al Ministerului Sănătăţii, nu ducem lipsă
de dotare din acest punct de vedere, singurele probleme sunt în ceea ce priveşte
dotarea ca personal.
– Salvarea
membrelor ischemice este o provocare pentru chirurgia vasculară?
– Este vorba de o patologie complexă,
ischemia critică, în care un membru e în iminenţă de a fi pierdut. Este o
caracteristică predominant a diabeticilor, care nu simt durerea din cauza
polinevritei, au gangrenă înainte de a apărea durerea, infecţii profunde până
la os, articulaţii, musculatura plantei, tendoane, cu doi-trei germeni, din
care unul anaerob. Riscul de a-şi pierde membrul inferior sau chiar viaţa e
foarte mare. Există şi cei la care s-au obturat vasele treptat. Pacienţii aceştia
trebuie investigaţi foarte rapid şi eficient. De multe ori e nevoie de intervenţii
complexe. Bypassuri lungi, care ajung mult sub genunchi, chiar la gleznă sau
picior, cu procedee mai complexe – safena in
situ (safena nu se scoate, doar se rup valvele, ca să permită fluxul invers
şi se anastomozează jos, la gleznă, asociind intervenţii care provin din
chirurgia plastică sau a ortopediei), amputaţii cât mai economice dar atipice,
care nu respectă nivelurile clasice de amputaţie, lambouri confecţionate
ad-hoc, transpoziţii sau alungiri de tendoane, reconstrucţii complexe… În România
încă se amputează mult picioare, la DRG amputaţia are multe puncte, e paradoxal
dar adevărat.
– Sunteţi
şeful Secţiei chirurgie cord şi vase mari de la Spitalul Universitar de Urgenţă
Bucureşti. Cu ce probleme vă confruntaţi?
– Funcţionăm cu jumătate din personalul
care ar trebui să existe aici, e foarte solicitant. Sunt ţări în care, pentru a
evita scăpări sau erori, medicul e obligat să lucreze un anumit număr de ore
zilnic, după care trebuie să se odihnească. Avem o secţie nouă, înfiinţată în
2006, ne permite să efectuăm, după cum am zis, operaţii cu care ne putem mândri
şi în plan internaţional. Eu am cea mai mare statistică de endarterectomii
carotidiene bilaterale simultane în aceeaşi şedinţă operatorie în anestezie
loco-regională sau chirurgia arterei vertebrale, plus operaţii mari abordând
regiuni diverse torace, abdomen, membre inferioare în aceeaşi şedinţă sau torace
– regiune cervicală în aceeaşi şedinţă. Patologia cea mai frecventă sunt operaţiile
cardiace, dar încă sub 50% din capacitate, din lipsă de personal. Apoi, foarte
multe arteriopatii dobândite şi o mare parte de urgenţe, spitalul având acest
profil: traumatisme, ischemii severe, embolii arteriale, tromboze, anevrisme
rupte. Ar fi bună o colaborare pe linie universitară, pentru că noi nu suntem
clinică, iar prezenţa unor rezidenţi e importantă, ajută la multe activităţi.
Avem perioade cu doi rezidenţi, care vin benevol sau se transferă, pentru că
aici pot lucra mai mult.
– Aveţi
experienţă şi în chirurgia experimentală?
– Chirurgia experimentală am făcut-o în
paralel, a fost un hobby. Aveam în Italia nişte prieteni chirurgi şi cardiologi
veterinari, care aveau o clinică unde efectuau operaţii pentru animale mici şi în
care exista şi patologie cardiacă: tumori, malformaţii. Am colaborat cu ei
pentru a-i trata pe micii pacienţi necuvântători: câini, pisici. Cu pompă de
circulaţie extracorporală, cu toată dotarea, inclusiv laborator de angiografie.
– De
unde pasiunea pentru fotografia medicală?
– Tot tatăl meu mi-a transmis-o. Fiind
dermatolog, avea o bază de date şi fotografia foarte multe leziuni. Am făcut şi
film clasic, pe peliculă, dar era mult mai greu, mai ales în vremea când
materialele costau, erau greu de developat, trebuia aparat de proiecţie etc.
Fotografia medicală am început-o cu aparatele clasice, pe care le mai am şi
care sunt de o calitate optică deosebită. Apoi am trecut pe digital. Mesajul
unei imagini bine concepute şi lucrate poate aduce foarte mult, pe lângă text,
explicaţii. În colecţia mea de anatomie a inimii, recunosc perioada în care am
făcut fotografiile, tehnica s-a îmbunătăţit mereu – lumină, filtre, modul de
prezentare a piesei etc. Prefer să mă opresc în timpul operaţiei câteva
secunde, să organizez câmpul operator – să fie uscat, bine evidenţiat – şi
cineva de pe margine face o fotografie. Efectuez şi fotografii pre-, intra- şi
postoperator, de exemplu la membru inferior ischemic, apoi la controale. E o
tehnică la îndemână şi păcat că nu e folosită pe cât ar trebui. Am învăţat
utilitatea ei de la un chirurg din Italia care trimitea pacienţii, după
externare, la medici de familie sau specialişti în teritoriu cu care colabora.
Periodic, aceştia îi trimiteau, prin e-mail sau pe telefonul mobil, imagini cu
aspectul plăgii operate, el dădea indicaţii…
– V-a
tentat să rămâneţi să lucraţi în străinătate?
– Şi acum colaborez, în Italia, cu Istituto Clinico Humanitas din Milano.
Dotările de acolo sunt mai bune decât cele de aici, dar am rămas în România
deoarece e o nevoie mult mai mare de a interveni, foarte mulţi pacienţi,
cererea e mai mare decât oferta, avem programări pe timp lung, toţi sunt urgenţe.
În Italia s-au dezvoltat multe centre de chirurgie cardiacă sau cardiovasculară,
pentru că era rentabil pentru investitori, creştea indicele ICM, la DRG câştiga
mult spitalul, s-a ajuns la 17 centre mari de chirurgie cardiacă în jurul oraşului
Milano, la un moment dat nu mai aveau ce să opereze, în chirurgia cardiacă
pediatrică au început să scadă cazurile în lumea vestică. Cei mai mulţi au
colaborări cu ţări din lumea mai puţin dezvoltată, în care merg cu echipe să
efectueze operaţii sau de unde li se furnizează pacienţi. Centrul din San
Donato colaborează cu Peru, Tunisia, Maroc, Egipt, China, Siria. Noi, din contră,
avem nevoie de chirurgie cardiacă pediatrică şi nu reuşim să „deznodăm“ lucrul ăsta.
Nu ştim câţi copii cu cardiopatii congenitale sunt, câţi se nasc anual, dar ei
se reflectă în mortalitatea 0–1 an, care e foarte mare, am putea să-i ajutăm. În
facultatea de medicină, acum puţini sunt interesaţi să devină medici buni, mulţi
vor o diplomă ca să deschidă un cabinet de ecografie, mulţi se îndreaptă spre
specialităţi căutate în afara ţării, în care nu au noroc să obţină contracte
definitive sau avantajoase. Am stat în străinătate, am fost parte din sistemul
lor, anumite cerinţe profesionale m-au făcut să mă întorc. Era mai mare nevoie
de mine aici şi eu mă simţeam mai bine şi ca specialist, făcând anumite
lucruri, decât într-un sistem în care eşti inclus mai greu şi pentru a ajunge să
decizi singur trebuie să aştepţi mult şi uneori nu cu rezultatul propus. Sigur
că depinde şi de specialitate, e mai greu în chirurgie şi cu atât mai greu în
cea cardiovasculară.
– Cum
vedeţi viitorul chirurgiei cardiovasculare la noi?
– Sper că se va găsi un echilibru între dotările
care sunt necesare şi toată logistica, inclusiv partea de personal.
Specialitatea s-a născut şi a trăit în condiţii grele, acum se prezintă la un
nivel foarte bun. Avem specialişti care pot oricând concura cu cei din afară.
Nu doar chirurgi, ci şi cardiologi, anestezişti… Mama a făcut endocardită, s-a
rupt valva mitrală, a fost operată la Fundeni, acum trei ani, a fost foarte
bine. Puteam s-o duc în Italia, nu era o problemă. Centrul „C. C. Iliescu“ de
la Fundeni trebuie să lucreze la capacitate maximă şi nu o poate face din lipsa
fondurilor. În străinătate, ţi se face strict operaţia pentru care ai plătit.
Cineva făcuse bypassuri, iar după o lună a venit la noi pentru că avea
insuficienţă valvulară aortică pe care nu i-au reparat-o şi avea carotidele şi
arterele iliace aproape închise. Altul a fost operat – bypass coronarian în străinătate
pe bani – iar după o lună a murit că i s-a rupt un anevrism de aortă abdominală,
deci nu a fost investigat conform unui screening obligatoriu. Operaţi afară,
urmăriţi aici sau cu urgenţe care apar şi trebuie rezolvate aici. Toţi cei cu
bani ar putea să investească în cercetare şi dotarea unor centre, creând locuri
de muncă, nu trebuie să aşteptăm totul din partea politicului. Medicina e scumpă.
Operaţiile cele mai grele sunt anevrismele şi disecţiile de aortă, nu
transplantul cardiac, dar pentru transplant trebuie să existe logistica, posibilitatea
de asistenţă, urmărirea rezultatelor, biopsie endomiocardică pentru gradul
rejetului, adaptarea tratamentului imunosupresiv.
– Unde
se poate ajunge cu inovaţia în acest domeniu?
– Sunt şi multe exagerări, precum
efectuarea operaţiilor prin incizii minime sau prin orificii naturale, unele au
doar rol de reclamă proprie, altele – de a promova dispozitive care să permită
acest abord. Se va dezvolta şi medicina robotică. Ministernotomiile,
minitoracotomiile implică şi canulări, introducerea altor dispozitive prin vene
şi artere la distanţă, manevre ce pot duce la tromboze venoase, arteriale, deci
nu sunt lipsite de complicaţii. Toate firmele producătoare care mai inventează
un dispozitiv trebuie să-l şi vândă. Şi să-i facă reclamă – are tăietură mică,
dar asta nu înseamnă chirurgie minim invazivă, pentru că inciziile mici pot
determina complicaţii, ce necesită operaţii de urgenţă. În cazuri selecţionate,
au sens operaţii mai mici, dar sunt încă foarte costisitoare. Uneori nu
justifică preţul, balanţa risc/beneficii. Cum s-a demonstrat prin studii,
stenturile pe coronare şi cele pe carotide nu au acelaşi rezultat pe termen
mediu lung ca bypassul sau endarterectomia carotidiană simplă. Operaţia clasică
încă e mai eficientă.
– Nemulţumiri,
bucurii, dorinţe?
– În
SUA, medicii comunicau mult, la noi mulţi se simt lezaţi, eu când scriu bilet
de ieşire unui pacient dau indicaţii, dacă specialistul vrea să modifice, să
ajusteze ceva, poate s-o facă. De multe ori, cer să iau legătura cu respectivul
în cazuri mai speciale, vreau să mă sfătuiesc. Unii răspund, alţii nu. Nu
totdeauna există colaborare şi comunicare. Acum, cu internetul, lumea a ajuns să
se informeze mai mult asupra unor patologii, dar sunt amănunte pe care unii nu
le pot filtra sau percepe. În plus, apare sistemul de piaţă, în care cel care
strigă mai tare sau pune poze mai frumoase îşi atrage pacienţi, pe principiul
„nu trebuie să-l am pacient toată viaţa, dacă l-am păcălit o dată sunt mulţumit“.
Aici trebuie să existe şi alte sisteme de control. Medicina e frumoasă, foarte
solicitantă, dar când devine o pasiune şi un mod de viaţă aduce satisfacţii
profesionale mari. Sigur că ele trebuie nu doar dublate de un salariu corespunzător,
ci completate prin condiţii decente de lucru. Alt defect al nostru e că ne obişnuim
cu improvizaţiile, nu mai ştim ce e normal. Ni se pare extraordinară
normalitatea. Respectul datorat medicilor e deficitar la noi, problemele
medicale au ajuns la tribunal sau în scandaluri, în mass-media. Astea trebuie
rezolvate de medici. Nimeni nu vrea să facă rău cu bună ştiinţă. Eu ofer pacienţilor
un consimţământ informat individualizat, în care sunt scrise tipul de operaţie
care se efectuează, diagnosticul, riscurile, explic în ce constă intervenţia.
Bucurii – fac şi fotografie artistică, îmi place partea de reportaj, scriu
eseuri. Îmi place să citesc filosofie, istoria ştiinţei, literatură pe teme
moral-filosofice, poezie, teatru. Toate astea cer timp. Am trei copii, băiatul
cel mare e rezident chirurg. Ce doresc? Ar fi bine să se dezvolte secţia, putem
face mai mult, suntem doar patru medici la 22 de paturi. Vreau să împărtăşesc
mai mult din ceea ce ştiu şi ce fac, celor mai tineri. E păcat să se piardă
experienţa mea, pot fi de folos şi mai mult.
.jpg)
