Deși s-a lăsat de atletism de mai bine de 18 ani, după ce a câștigat medalii olimpice și mondiale, Gabriela Szabó nu a renunţat la sport și la exerciţiile fizice. Am întâlnit-o, în primul weekend din aprilie, la „Crosul USAMV”, competiţie organizată de Universitatea de Știinţe Agronomice și Medicină Veterinară din București. Ne-a vorbit, zâmbitoare, despre primii pași pe pista de alergare, despre anii în care a doborât recorduri mondiale, despre suprasolicitare și medicii care i-au fost alături.

La ce vârstă aţi făcut cunoștinţă cu atletismul și cum a început totul?

Primii pași pe care i-am făcut în lumea sportului au fost în 1988. N-o să uit niciodată, a fost la 4 aprilie. Atunci am fost selecţionată în urma unui cros școlar organizat în parcul municipiului Bistriţa.

Cum arăta o zi din viaţa unui sportiv de performanţă?

Viaţa mea sportivă a fost una foarte disciplinată. De fapt, viaţa unui sportiv de performanţă este destul de grea, în sensul că totul este foarte organizat. Noi nu ieșeam din programul nostru. Ca să ajungi la succes este nevoie de antrenamente îndelungi. Este important ca totul să fie planificat – obiectivele pe care ţi le propui într-un an: ce trebuie să faci zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună – în așa fel încât, atunci când concurezi pe marile stadioane ale lumii, să fii cel mai bun. Și asta înseamnă un program rigid, de când te trezești și până seara, totul este făcut ca la carte. Și nu ieșeam din această rigurozitate a programului.

Supravegheaţi de medici

Ce ne puteţi spune despre meniul alimentar pe care îl aveaţi?

Acasă mâncam orice îmi gătea mama, cum se gătește, de fapt, într-o familie normală. La lotul naţional era însă un medic care stabilea în fiecare zi meniul pentru noi: în funcţie de antrenamentele noastre și în funcţie de ceea ce aveam nevoie ca să ne recuperăm și din perspectivă energetică. Această recuperare trebuia să vină și din alimente. Și atunci, medicul știa de câţi carbohidraţi, de ce alimente și de ce produse avem nevoie în așa fel încât să ne ajute să ne și refacem.

Aţi luat și suplimente alimentare?

Categoric da! Erau și suplimentele alimentare trimise în fiecare lună de Institutul Naţional de Medicină Sportivă. Toate acestea veneau în funcţie de rezultatele analizelor medicale. Noi aveam obligativitatea ca o dată la trei luni să ne facem analizele. Eram supravegheaţi, viaţa noastră era destul de monitorizată din mai multe perspective, inclusiv din cea medicală.

Din cine era compusă echipa medicală?

Îmi amintesc de Mioara Conea, medicul lotului naţional de atletism. Era mereu alături de noi, aproape 24 de ore din 24. Și de doctorul Ioan Drăgan, cel care a pus, de exemplu, bazele complexului sportiv din Piatra Arsă, pentru pregătirea olimpiadei de la New Mexico. Era omul care știa absolut totul despre noi. Toate analizele noastre, toată „oglinda noastră” era în mâna lui.

Aţi avut accidentări care să vă ţină departe de pista de alergare?

Cred că sunt una dintre sportivele României care nu a avut nicio accidentare. Am fost la nivel de excelenţă, dar niciodată n-am avut accidentări care să mă scoată din circuitul competiţional sau de pregătire.

Suprasolicitarea și-a spus cuvântul

Povestiţi-ne despre momentul când aţi decis să vă retrageţi din sport.

Am început de foarte tânără – la 13 ani. De la 15 ani și până la 28 am câștigat tot ce se putea câștiga. În cariera sportivă pe care am avut-o, nu foarte lungă, dar extrem de consistentă, s-a acumulat foarte multă oboseală, și fizică, și psihică. Și a fost o luptă între minte și corp. Am luat decizia cu mintea. Degeaba corpul mai voia, dacă mintea refuza să mai alerge, să se mai antreneze. Totul pleacă de acolo, de la minte. În luarea acestei decizii am fost încurajată de soţul meu care mi-era și antrenor.

Ce aţi făcut după?

Nimeni nu s-a așteptat să iau această decizie, mai ales cei din instituţiile sportive, pentru că mai erau câteva luni până la olimpiadă. Eu m-am retras în februarie 2004, iar olimpiada era, la Atena, undeva în august. Eram un pion important în delegaţia României și calificată la Jocurile Olimpice, doar că mintea mi-a spus altceva și m-am retras din activitatea sportivă. Am ajuns la o clinică de medicină sportivă din Freiburg, datorită Comitetului Olimpic și Sportiv Român. La acel moment președintele instituţiei era Ion Ţiriac. El mi-a recomandat să îmi fac analizele medicale la acea clinică – cea mai mare de medicină sportivă din Europa, poate chiar și din lume. Am stat acolo aproape o săptămână, iar la final medicii au constatat că rezervele mele energetice sunt epuizate și că se pot reface în șase luni, într-un an sau chiar niciodată. Și așa m-am retras din activitate.

Semne ignorate iniţial

Când aţi simţit primele semne ale oboselii?

Au fost câteva semne pe care le-am ignorat la început, cu toate că eram o sportivă care dădea foarte mare importanţă recuperării și refacerii după efort, atât competiţional, cât și de antrenament. 1999 a fost un an foarte complicat – am alergat din ianuarie până în septembrie, au fost foarte multe competiţii. Am câștigat trei titluri de campioană mondială, am câștigat turneul Golden League. Nu am avut voie să pierd nicio cursă în anul respectiv și am simţit oboseala. Dar am zis că mă întorc acasă, mă refac și o să fie OK.

Am simţit-o [oboseala] și în pregătirea pentru Jocurile Olimpice, doar că talentul, munca și tot ce am avut în spate m-au ajutat să câștig olimpiada. Am simţit că ușor-ușor vine momentul retragerii. Lucrurile erau din ce în ce mai greoaie pentru mine. Nu mai aveam ușurinţa respectivă, nu mai avem răbdarea, nu mai aveam concentrarea. Cu cât oboseala cronică se accentua, mi se părea că 10 kilometri sunt de fapt 30. Era un efort pe care trebuia să-l fac.

Se spune că sportul înseamnă sănătate. Cât timp acordaţi acum sportului?

Din două în două zile alerg, încerc să fac sport cât de des pot. În primul rând pentru că mă relaxează și îmi dă energie pozitivă, dar și o stare de bine. Mă plimb foarte mult, investesc foarte mult timp în exerciţiile fizice – fac exerciţii de tonifiere, de postură. Acum încerc să mă bucur de activităţile fizice într-un alt mod, pentru că sportul nu înseamnă doar să alergi sau doar să transpiri, mișcarea în sine este un efort pentru organism. Sportul este important pentru sănătatea mintală.

Atunci când avem puţin timp liber, să nu uităm de noi, de partea aceasta emoţională pe care ţi-o echilibrează mișcarea și activitatea fizică.

Din două în două zile alerg, încerc să fac sport cât de des pot. În primul rând pentru că mă relaxează și îmi dă energie pozitivă, dar și o stare de bine.