Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Chirurgul filosof

Viața Medicală
Dr. Richard CONSTANTINESCU marţi, 16 septembrie 2014
    Anul acesta, cu siguranţă îşi va aminti cineva şi-i va dedica un moment, duiosului poet Dimitrie Anghel (1872–1914), la centenarul morţii sale. Poate şi tecucenii, care, după ce vor evoca episodul, amplu relatat în presa vremii, când „Poetul D. Anghel a tras un foc de revolver asupra soţiei sale şi a încercat să se sinucidă“, vor pomeni, în treacăt, de fraţii acestuia: C. D. (1848–1879), Andrea (1875–1927) şi Paul Anghel (1869–1937). Cei care cunosc mişcarea socialistă din acele vremuri, l-au întâlnit pe tânărul medicinist Paul Anghel într-o imagine ceDe la stânga la dreapta – sus: av. Vasile Ştefan, arh. P. Antonescu, dr. Mützer, dr. Gâlcă, I. Slătineanu; Constantin Garoflid, I. Purcăreanu, dr. Stoicescu-Ploieşti, Ion Eustaţiu; dr. Cruceanu. La mijloc: Mitrany, dr. Paul Anghel, George Georgescu, prof. Dragomir Hurmuzescu, dr. I.G. Radovici, Constantin Nottara, dr. S. Irimescu. Jos: dr. Matza, dr. Alexandru Slătineanu, dr. Mihăilescu. (Sursa: I. C. Atanasiu, Mişcarea socialistă. 1881–1900, vol. I, Ed. „Adeverul“ S.A., Bucureşti, 1932) surprindea „Grupul studenţilor socialişti români la Paris“.
   Puţine pagini s-au scris despre activitatea chirurgului şi profesorului Paul Anghel, omul ce emana bunătate şi iubire către cei din jur. Născut la Iaşi, din părinţii Dimitrie şi Erifila (n. Leatris), şi format la Bucureşti şi Paris, unde a fost onorat cu medalia de bronz a Asistenţei Publice Franceze pentru activitatea depusă în spitalele capitalei Franţei, Paul Anghel a revenit în anul 1897 în ţară şi a practicat chirurgia în Bucureşti, Broşteni (jud. Neamţ) şi Iaşi – unde a ajuns profesor şi şef de clinică chirurgicală.
    Chirurg de talent, profesor respectat, diagnostician aparte, spirit inovator şi, mai ales, apropiat de pacienţi şi studenţi, profesorul P. Anghel a fost membru fondator al Societăţii Române de Chirurgie, membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti, decorat cu Ordinul „Coroana României“ în grad de Cavaler (1906); a publicat articole în diverse reviste româneşti şi străine (Presse Medicale), din care menţionăm lucrarea „Un procedeu de proteză osoasă prin scoabe metalice“ (1898), foarte apreciată la Paris.

 

   „Dintre noi a plecat un om mai zilele trecute. A plecat pentru totdeauna, tăcut şi liniştit, aproape pe nebăgare de seamă, fiindcă nimeni din afara familiei nu a ştiut exact ce se petrece cu un om care moare, care nu se mai vede de la un timp şi pe care îl roade neantul.
   Profesorul Anghel a fost toată viaţa un om tăcut, deci un om condamnat la neluare în seamă într-o societate de gălăgioşi. Un tăcut filosof, un depănător de gânduri pentru sine însuşi şi un privitor de departe a mărunţişurilor vieţii. (…) Soarta a fost grozav de nemiloasă cu el. Chirurg, el s-a îmbolnăvit tocmai astfel, încât mâinile să nu-i fie de folos. Cincisprezece ani nenorocoşi el a urmărit cum se târăşte boala pe corpul său firav, scăzându-i tot mai mult fiinţa.
   Ce să facă un chirurg fără mâini? S-a repetat aici tragedia lui Beethoven, pe un plan mai terific, căci la genialul muzician auzul extern s-a putut înlocui cu auzul intern, puterea de creaţie rămânând astfel neatinsă; dar Anghel vedea, lună cu lună şi an cu an, cum i se împuţinează mâinile, cum se zgârceşte puterea lui de lucru şi nu putea face alta decât să aştepte înţepenirea încheieturilor cu stoică răbdare şi cu tragică renunţare.
   A avut din plin această răbdare şi a fost eroic în lupta cu moartea. Nu şi-a plâns niciodată durerea, cu toate că ea era atroce. Nu s-a zbătut disperat, cu toate că nu mai putea spera nimic. Calm a trăit, calm a murit. Ba mai mult: a murit ca un filosof. Tovarăş bun în spirit cu Socrate, care făcea consideraţii filosofice în legătură cu moartea, ce era să-i vină peste câteva momente, Anghel şi-a urmărit stingerea vieţii moment cu moment, păstrând mereu grija să nu-şi sperie copiii şi soţia cu moartea lui.
   Rar exemplu de conştiinţă a morţii care invadează şi pe care o urmăreşti ca într-o experienţă. Era convins că se duce şi îşi calcula timpul rămas. Liniştit ca totdeauna a încercat doar să se ţină activ până în momentul suprem al trecerii din viaţă. În preziua morţii, unul dintre medici, elev al lui, îl mai ajuta câte puţin, căutând să-i ţină respiraţia, care abia se mai urma. Soţia disperată încerca să-i ia pulsul care uneori aproape dispărea. La un asemenea moment dramatic, ea începe să plângă, constatând că inima nu mai merge. «Hei, degeaba! Femeie de doctor şi n-ai deprins să iei pulsul!»… Şi, clipind discret din ochi, către elevul său, îi spuse: «Ia vino dumneta, să vezi cum ai să-l găseşti». Şi când a rămas numai cu medicul, îi arătă mânile aproape albastre şi-i spuse: «Să ţii minte de la mine, asta-i ultima lecţie pe care ţi-o mai dau: un bolnav ca mine, când are mânile învineţite aşa, înseamnă că intră în agonie peste câteva ceasuri!».
   Vorbă înceată, potolită, deşi obosită, vorbă ieşită din convingere, aceeaşi convingere ca din momentul unei lecţii la clinică. Cu ochii încă vii, el urmărea procesul morţii cum urca încet, dar sigur, de-a lungul restului de viaţă. Şi nicio lacrimă, niciun oftat, niciun suspin. Martor al atâtor suferinţe pe care a încercat să le aline, el nu s-a înduioşat de sine însuşi niciun moment. A privit cum i se stinge viaţa ca un naturalist examinator de gângănii. În noaptea morţii a stat ridicat între perne şi a scris. A scris ultimul său articol pentru Însemnări ieşene: «Încă o figură ieşeană dispărută» (Ioan Ciurea, n.r.), către care apoi s-a îndreptat pentru totdeauna. Scria greu, cu mari oboseli; se mai odihnea şi iar scria. Îi tremura mâna şi literele se înşirau neegale. Se înăduşea, se oprea să mai răsufle şi iar scria. Soţia nu vroia să-l lase: «Ai să scrii mâine». «Nu, trebuie să isprăvesc în noaptea asta».
   În noaptea asta… era noaptea morţii lui. La ora unsprezece, a terminat articolul exclamând: «Bine că am  isprăvit!». Şi, la ora două, a murit. Aşa se stinge un erou. Eroismul, de fapt, se reduce la o putere de rezistenţă faţă de ceea ce nu-ţi este plăcut: faţă de moarte în primul rând. În vremea noastră de uşurătate, când omul se risipeşte în nimicuri, exemplul morţii lui Anghel poate fi instructiv. Felul stoic în care s-a desfăcut el de viaţă, privind moartea nu din profil, ci de-a dreptul în ochii ei întunecoşi, sporeşte pentru noi încrederea într-un destin ce trece de prevederile omeneşti.

Grigore T. Popa

 

    Scria adesea în revista coordonată de Grigore T. Popa. În noaptea când a plecat la cele veşnice, cu mari eforturi a dorit să încheie un text despre o personalitate a medicinii româneşti. Am citit şi recitit emoţionantele rânduri pe care i le-a dedicat profesorul Gr. T. Popa, în Însemnări ieşene (15 apr. 1937), şi consider că fragmentul alăturat este relevant pentru a contura portretul unei personalităţi aparte.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.