Acasă » EDUCAȚIE » Istoria Medicinei
Chirurgul filosof
Dr. Richard CONSTANTINESCU
marţi, 16 septembrie 2014
Anul
acesta, cu siguranţă îşi va aminti cineva şi-i va dedica un moment, duiosului
poet Dimitrie Anghel (1872–1914), la centenarul morţii sale. Poate şi
tecucenii, care, după ce vor evoca episodul, amplu relatat în presa vremii, când
„Poetul D. Anghel a tras un foc de revolver asupra soţiei sale şi a încercat să
se sinucidă“, vor pomeni, în treacăt, de fraţii acestuia: C. D. (1848–1879),
Andrea (1875–1927) şi Paul Anghel
(1869–1937). Cei care cunosc mişcarea socialistă din acele vremuri, l-au întâlnit
pe tânărul medicinist Paul Anghel într-o imagine ce
surprindea „Grupul studenţilor
socialişti români la Paris“.
surprindea „Grupul studenţilor
socialişti români la Paris“. Puţine
pagini s-au scris despre activitatea chirurgului şi profesorului Paul Anghel,
omul ce emana bunătate şi iubire către cei din jur. Născut la Iaşi, din părinţii
Dimitrie şi Erifila (n. Leatris), şi format la Bucureşti şi Paris, unde a fost
onorat cu medalia de bronz a Asistenţei Publice Franceze pentru activitatea
depusă în spitalele capitalei Franţei, Paul Anghel a revenit în anul 1897 în ţară
şi a practicat chirurgia în Bucureşti, Broşteni (jud. Neamţ) şi Iaşi – unde a ajuns
profesor şi şef de clinică chirurgicală.
Chirurg
de talent, profesor respectat, diagnostician aparte, spirit inovator şi, mai
ales, apropiat de pacienţi şi studenţi, profesorul P. Anghel a fost membru
fondator al Societăţii Române de Chirurgie, membru al Societăţii de Medici şi
Naturalişti, decorat cu Ordinul „Coroana României“ în grad de Cavaler (1906); a
publicat articole în diverse reviste româneşti şi străine (Presse Medicale), din care menţionăm lucrarea „Un procedeu de
proteză osoasă prin scoabe metalice“ (1898), foarte apreciată la Paris.
„Dintre
noi a plecat un om mai zilele trecute. A plecat pentru totdeauna, tăcut şi liniştit,
aproape pe nebăgare de seamă, fiindcă nimeni din afara familiei nu a ştiut
exact ce se petrece cu un om care moare, care nu se mai vede de la un timp şi
pe care îl roade neantul.
Profesorul
Anghel a fost toată viaţa un om tăcut, deci un om condamnat la neluare în seamă
într-o societate de gălăgioşi. Un tăcut filosof, un depănător de gânduri pentru
sine însuşi şi un privitor de departe a mărunţişurilor vieţii. (…) Soarta a
fost grozav de nemiloasă cu el. Chirurg, el s-a îmbolnăvit tocmai astfel, încât
mâinile să nu-i fie de folos. Cincisprezece ani nenorocoşi el a urmărit cum se
târăşte boala pe corpul său firav, scăzându-i tot mai mult fiinţa.
Ce să
facă un chirurg fără mâini? S-a repetat aici tragedia lui Beethoven, pe un plan
mai terific, căci la genialul muzician auzul extern s-a putut înlocui cu auzul
intern, puterea de creaţie rămânând astfel neatinsă; dar Anghel vedea, lună cu
lună şi an cu an, cum i se împuţinează mâinile, cum se zgârceşte puterea lui de
lucru şi nu putea face alta decât să aştepte înţepenirea încheieturilor cu
stoică răbdare şi cu tragică renunţare.
A
avut din plin această răbdare şi a fost eroic în lupta cu moartea. Nu şi-a plâns
niciodată durerea, cu toate că ea era atroce. Nu s-a zbătut disperat, cu toate
că nu mai putea spera nimic. Calm a trăit, calm a murit. Ba mai mult: a murit
ca un filosof. Tovarăş bun în spirit cu Socrate, care făcea consideraţii
filosofice în legătură cu moartea, ce era să-i vină peste câteva momente,
Anghel şi-a urmărit stingerea vieţii moment cu moment, păstrând mereu grija să
nu-şi sperie copiii şi soţia cu moartea lui.
Rar
exemplu de conştiinţă a morţii care invadează şi pe care o urmăreşti ca într-o
experienţă. Era convins că se duce şi îşi calcula timpul rămas. Liniştit ca
totdeauna a încercat doar să se ţină activ până în momentul suprem al trecerii
din viaţă. În preziua morţii, unul dintre medici, elev al lui, îl mai ajuta câte
puţin, căutând să-i ţină respiraţia, care abia se mai urma. Soţia disperată încerca
să-i ia pulsul care uneori aproape dispărea. La un asemenea moment dramatic, ea
începe să plângă, constatând că inima nu mai merge. «Hei, degeaba! Femeie de
doctor şi n-ai deprins să iei pulsul!»… Şi, clipind discret din ochi, către
elevul său, îi spuse: «Ia vino dumneta, să vezi cum ai să-l găseşti». Şi când a
rămas numai cu medicul, îi arătă mânile aproape albastre şi-i spuse: «Să ţii
minte de la mine, asta-i ultima lecţie pe care ţi-o mai dau: un bolnav ca mine,
când are mânile învineţite aşa, înseamnă că intră în agonie peste câteva
ceasuri!».
Vorbă
înceată, potolită, deşi obosită, vorbă ieşită din convingere, aceeaşi
convingere ca din momentul unei lecţii la clinică. Cu ochii încă vii, el urmărea
procesul morţii cum urca încet, dar sigur, de-a lungul restului de viaţă. Şi
nicio lacrimă, niciun oftat, niciun suspin. Martor al atâtor suferinţe pe care
a încercat să le aline, el nu s-a înduioşat de sine însuşi niciun moment. A
privit cum i se stinge viaţa ca un naturalist examinator de gângănii. În noaptea
morţii a stat ridicat între perne şi a scris. A scris ultimul său articol
pentru Însemnări ieşene: «Încă o
figură ieşeană dispărută» (Ioan Ciurea, n.r.),
către care apoi s-a îndreptat pentru totdeauna. Scria greu, cu mari oboseli; se
mai odihnea şi iar scria. Îi tremura mâna şi literele se înşirau neegale. Se înăduşea,
se oprea să mai răsufle şi iar scria. Soţia nu vroia să-l lase: «Ai să scrii mâine».
«Nu, trebuie să isprăvesc în noaptea asta».
În
noaptea asta… era noaptea morţii lui. La ora unsprezece, a terminat articolul
exclamând: «Bine că am isprăvit!». Şi,
la ora două, a murit. Aşa se stinge un erou. Eroismul, de fapt, se reduce la o
putere de rezistenţă faţă de ceea ce nu-ţi este plăcut: faţă de moarte în
primul rând. În vremea noastră de uşurătate, când omul se risipeşte în
nimicuri, exemplul morţii lui Anghel poate fi instructiv. Felul stoic în care
s-a desfăcut el de viaţă, privind moartea nu din profil, ci de-a dreptul în
ochii ei întunecoşi, sporeşte pentru noi încrederea într-un destin ce trece de
prevederile omeneşti.
Grigore T. Popa“
Scria adesea în revista coordonată de Grigore T. Popa. În noaptea când a plecat la cele veşnice, cu mari eforturi a dorit să încheie un text despre o personalitate a medicinii româneşti. Am citit şi recitit emoţionantele rânduri pe care i le-a dedicat profesorul Gr. T. Popa, în Însemnări ieşene (15 apr. 1937), şi consider că fragmentul alăturat este relevant pentru a contura portretul unei personalităţi aparte.
