„Viaţa e scurtă, meșteșugul cere timp, prilejul e fugitiv, experienţa e înșelătoare, iar judecata – dificilă.” Acesta este începutul „Aforismelor” lui Hipocrate, a cărui operă a exercitat asupra gândirii medicale, timp de peste 2.000 de ani, o influenţă comparabilă celei pe care Aristotel a avut-o asupra filosofiei.
În secolul lui Pericle, un nume răspândit în Grecia era și cel al lui Hipocrate, numit și „din Kos”. Descendent din zeul medicinei Asclepios (Esculap), după tată, și din filosoful Heraclit, după mamă, s-a născut într-o familie în care arta medicală se transmitea din tată în fiu: „Copiii învaţă să facă disecţii așa cum învaţă să scrie și să citească”, spune Galen.
O altă versiune biografică, consemnată de Strabon, relatează că Hipocrate a învăţat medicina cu ajutorul povestirilor de vindecare înscrise în sanctuarul lui Esculap din Epidaur, iar Plinius cel Bătrân scrie că medicul ar fi incendiat templul după ce ar fi furat reţetele de vindecare, imagine a reticenţei latinilor faţă de medicina greacă.
Hipocrate se face cunoscut devreme. Se povestește că într-o zi a fost chemat de locuitorii cetăţii Abderos din Tracia să-l îngrijească pe filosoful Democrit, care râdea de toate și era crezut nebun. Hipocrate debarcă, îl găsește pe Democrit sub un platan, lângă un pârâu, înconjurat de cărţi și de animale pe care le disecase, și înţelege atunci că râsul filosofului, departe de-a fi semn al nebuniei, e semn de înţelepciune.
În secolul al II-lea d.Hr., reputaţia medicului se întinde până la Marea Neagră. Pe o inscripţie funerară a unui medic din Tomis, descoperită în secolul al XIX-lea de un arheolog francez la Constanţa și conservată astăzi la Institutul de Arheologie din București, scrie astfel: „Numele meu a fost Cladaios; am fost instruit în arta maestrului divin Hipocrate; mesaj pentru posteritate”.
În secolul lui Molière, influenţa „Părintelui medicinei” este comparabilă Evangheliilor: „Pentru că Hipocrate a zis, trebuie făcut”, spune Géronte, personaj în „Medic fără voie”. În același spirit, în secolul al XVII-lea, teoria circulaţiei sângelui a lui Harvey era combătută cu teoria hipocratică a umorilor, iar în secolul al XIX-lea, Laennec se considera de tradiţie intelectuală hipocratică.

Teoria umorilor și observaţia clinică

În scrierile atribuite lui Hipocrate, sănătatea este definită de absenţa suferinţei și amestecul echilibrat al umorilor constitutive omului – sânge, flegmă, bilă galbenă și bilă neagră. Prin urmare, boala apare atunci când una dintre umori se află în exces și perturbă armonia. De exemplu, icterul reprezintă un surplus de bilă galbenă; diareea, unul de bilă neagră. Tratamentele prescrise presupun evacuarea excesului și purificarea bolnavului – căci corpul bolnav este un corp impur – prin sângerări, purgaţii și vomitive. Interesant de notat aici este că, în greaca veche, același cuvânt este folosit pentru purgaţie și pentru purificare, lucru care demonstrează o legătură primitivă între medicină și religie, așa cum apare și din ascendenţa divină a lui Hipocrate.
La o vedere rapidă, teoria umorilor pare superficială și asociată celor patru elemente primordiale ale lui Empedocle – aer, apă, foc și pământ –, însă, în realitate, ea corespunde unui efort analitic, de observaţie clinică a pacientului, întrucât principalele manifestări vizibile ale bolilor sunt lichide: transpiraţii, sete, expectoraţii, vărsături, sânge sau puroi. Medicina hipocratică se întemeiază astfel pe arta observaţiei bolnavului, care presupune activarea tuturor simţurilor: „Să iei corpul pacientului drept obiect de examen: prin văz, auz, miros, pipăit și inteligenţă”. În sensul acesta, descrierea modificărilor feţei în apropierea morţii a rămas celebră sub numele de „facies hipocratic”. Observaţia clinică presupune că „doctorul vede lucruri îngrozitoare, atinge lucruri oribile și culege, în preajma supărărilor altora, suferinţe proprii’’, amintește Hipocrate.

Studiul influenţei mediului și arta prognosticului

Însă observaţia pacientului nu e suficientă. Pentru o înţelegere profundă a sănătăţii și a bolilor este nevoie și de studiul influenţei pe care mediul o exercită asupra omului. De exemplu, în tratatul „Natura omului”, Hipocrate spune că umorile urcă sau coboară în ritmul sezoanelor după o lege naturală, nu după capriciile sau justiţia zeilor. Această nouă viziune asupra omului supus în permanenţă influenţei lumii exterioare, ce va fi numită mai târziu „le milieu”, o prezintă magistral în altă lucrare a sa, „Despre aer, apă și locuri”, considerată a fi prima lucrare de climatologie medicală și de antropologie. De aici aflăm că sănătatea depinde nu numai de obiceiurile individuale de viaţă, dar și de o serie de factori care se impun din afară: de exemplu, orientarea cetăţii faţă de vânturi și faţă de răsăritul soarelui, variaţiile de temperatură, tipul solului sau calitatea apelor.
Platon, a cărui admiraţie pentru Hipocrate este cunoscută, într-un paragraf din „Legile”, recomanda legislatorului care urma să fondeze o cetate să ţină cont de mai mulţi factori prezenţi în colecţia hipocratică. Mai mult de atât, așa cum regimul are o incidenţă asupra sănătăţii indivizilor, la fel și legile influenţează popoarele: „Dacă locuitorii Europei sunt mai războinici, este și din pricina legilor, pentru că ei nu sunt supuși unor stăpâni precum asiaticii. Într-o ţară supusă unui rege este inevitabil ca oamenii să fie mai lași”. Regimul politic este o componentă a psihologiei popoarelor. După examenul minuţios al tuturor factorilor determinanţi ai maladiei, urmează prognosticul, arta „prezicerii prezentului, trecutului și viitorului bolii”. Într-o vreme în care nu existau diplome și oricine se putea pretinde doctor, în concurenţă permanentă cu medicina religioasă și cea magică, medicii hipocratici căutau, înainte de toate, justeţea prognosticului, care impresiona pozitiv pacientul și anturajul acestuia, contribuind de manieră decisivă la o reputaţie solidă și durabilă, singura formă de legitimare existentă. „Și astfel, doctorul o să fie admirat pe bună dreptate”, scria Hipocrate.

Medicină și religie

Dacă în privinţa medicinei magice și a șarlatanilor care o practică găsim în scrierile hipocratice o diatribă vehementă, raporturile faţă de medicina religioasă sunt mai discrete și nu pare să existe o incompatibilitate vădită. Cum ar putea fi altfel, când faci parte dintr-o familie fondată de zeul medicinei? Începutul „Jurământului” este exemplar: „Jur pe Appolo medic, pe Asclepios, pe Higia și Panaceea, pe toţi zeii și toate zeiţele”. În ciuda acestei relaţii suple cu divinul, există în colecţia hipocratică o regresie a explicaţiilor teleologice asupra originii bolilor. Comparaţia cu tragedia greacă este lămuritoare – mai exact, interpretarea pe care o primesc bolile care se abat asupra unei comunităţi întregi, pe care grecii le numesc loimos, iar noi, pestilenţe. De la Homer la Sofocle și Hesiod, molima este o pedeapsă divină care decimează o comunitate pentru păcatul unui cetăţean. Pesta are drept cauză o greșeală împotriva religiei și a moralei.
La Hipocrate, originea flagelului nu se mai întemeiază pe mânia zeilor: „Când aerul este infectat de miasme, dușmani ai naturii umane, atunci oamenii se îmbolnăvesc”. Ce sunt aceste miasme? Comentatorii antici spun că provin din emanaţii ale pământului, mlaștinilor sau de la cadavre. Miasma e o cauză fizică și naturală. Orice noţiune de culpabilitate individuală sau de responsabilitate colectivă a dispărut. Teorii diferite presupun măsuri diferite. În „Oedip Rege”, nimănui nu-i trece prin minte să cheme doctorul să oprească răspândirea bolii. Corul bătrânilor, purtătorul de cuvânt al poporului, invocă nu mai puţin de șapte divinităţi. Oedip face la fel.
În perspectivă medicală, Polybe, discipol al lui Hipocrate, spune: „În ceea ce privește aerul, iată măsurile ce trebuie luate: inspiraţi cât mai puţin aer și cât mai puţin contaminat; pentru aceasta, părăsiţi pe cât posibil regiunea și locurile infestate de boală”.

Medicină și filosofie

Raporturile medicinei cu filosofia, așa cum apar ele în tratatele lui Hipocrate, sunt variate, însă, pentru mulţi comentatori, reacţia împotriva medicinei filosofice a fost considerată marele merit al lui Hipocrate. Celse, celebrul medic și erudit roman, scria: „Într-o primă etapă, arta medicinei a fost considerată o parte a filosofiei, astfel că tratamentul bolilor și studiul naturii au avut la origine aceiași maeștri, cei care resimţeau cel mai mult nevoia artei vindecării, din pricina unei sănătăţi șubrezite de cercetări sedentare și nopţi nedormite. Din această pricină găsim numeroși filosofi, printre care cei mai celebri sunt Pitagora, Empedocle și Democrit, versaţi în arta medicinei. Însă Hipocrate din Kos, discipol al lui Democrit – după unii –, este primul care merită să fie cunoscut de posteritate și care, remarcabil în artă și talent literar, a desprins medicina de filosofie”. El a desprins medicina de o cunoaștere bazată pe speculaţie, pe generalizări sau deducţii și pe rezolvarea problemelor prin apel la entităţi metafizice, suprasensibile, opunându-i o cunoaștere empirică și o analiză obiectivă. Din acel moment, arta medicală începe să devină, ușor-ușor, știinţă. Dar, să nu uităm, cum ţine să amintească Galen, că „un bun medic este și filosof”.
În chip de concluzie, epitaful lui Hipocrate: „Tesalianul Hipocrate, originar din Kos, se odihnește aici, el care-i ieșit din rasa nemuritorului Apollo Phoibos. A cucerit numeroase victorii asupra bolilor cu armele Higiei și s-a bucurat de glorie nu din noroc, ci prin știinţă”.