Cât de importantă este comunicarea
medic–pacient? Cum este tratat subiectul în mediul academic medical american şi
cum se reflectă comunicarea cu pacienţii în activitatea şi veniturile
medicilor? (Dr. A. M.)
Sunt credincios şi am
încercat, după puterile mele, să urmez porunca „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul“ (Facerea 2, 28). Am patru
copii şi sunt înconjurat de fotografiile lor în cabinetul din clinica newyorkeză
în care lucrez. În general, consult bolnavi internaţi, dar aproape în fiecare
zi văd câţiva pacienţi în cabinet. Fără excepţie, mă întreabă ceva despre
copiii (acum şi nepoţii) mei. Răspund bucuros, în limita timpului pe care-l
avem împreună, şi ne vedem apoi de treabă. Nu m-am gândit niciodată până acum
la „consecinţele“ acestei conversaţii şi am fost surprins, pregătind răspunsul
la întrebare, să constat cât de multă cerneală a curs pe acest subiect din peniţa
celor care se ocupă intens, de un sfert de secol, de comunicarea dintre pacienţi
şi medici.
Aşa am aflat că, având
fotografiile copiilor pe birou, vizibile pacienţilor, am comis un act de self-disclosure şi că trebuie să îmi
asum consecinţele, pe care le voi indica în engleză, ca să demonstrez limbajul
acestei noi ştiinţe. Mai întâi, pe cele favorabile: „improves patient support; creates a greater sense of closeness; helps
patients reveal distress they would not otherwise express; reinforces patients’
motivation by providing them with a model; creates a special bond between
patient and physician; develops a mutually trusting relationship“* (1). Nu-mi dau seama în ce măsură detaliile
despre copii schimbă motivaţiile unui bolnav care îmi cere sfatul în legătură
cu o stenoză aortică severă, nici de ce opiniile mele ar deveni mai credibile,
nici felul în care pot deveni un model după o vizită de 15 minute. Citesc mai
mult şi aflu că avantajele pomenite (care nu-mi sunt evidente) sunt însoţite de
dezavantaje: „expands the professional
relationship into a personal and potentially intimate one; creates risk of
having to deal with demands not directly related to the consultation; fosters
strong emotions that will require management; opens the door to undesirable
behavior (patient’s personal questions, seduction, etc.); provokes too much
curiosity about physicians’ personal lives; creates risk of psychological
dependency by patients“** (1).
Ajuns aici, îmi fac un
calcul, ca orice om practic, şi-mi spun că, în balanţă, rezultatul e negativ,
pentru că nu percep avantajele şi există riscuri. Să pun fotografiile în
sertar? Să mă despart, ore lungi în fiecare zi, de zâmbetul copiilor şi nepoţilor
mei? O decizie dificilă, pe care o amân, şi trec la felul în care ar trebui, se
pare, să vorbim de fapt cu pacienţii cărora nu le vom mai da voie să se uite la
fotografiile copiilor noştri.
Un mod de comunicare învăţat
de majoritatea studenţilor din Statele Unite este cunoscut aici sub acronimul
BATHE (Background, Affect, Trouble,
Handling, Empathy). Începe cu invitaţia adresată bolnavului de a descrie ce
e nou. Este apoi explorată reacţia emoţională din momentul simptomelor, urmată
de verificarea stării emoţionale din timpul vizitei. După aceea, se face un
inventar al felului în care bolnavul a acţionat ca răspuns la evoluţia bolii.
Scenariul se termină cu expresia verbală a empatiei pe care medicul o are faţă
de pacient (2).
Nu vreau să judec şi
nicidecum să contest buna-credinţă a celor care doresc să ne înveţe asemenea
lucruri. Problema, mi se pare, este convingerea lor că această comunicare poate
fi standardizată, că există un fel de a intra într-o relaţie terapeutică mai
bun decât cel la care ai putea ajunge singur, un fel care se poate învăţa şi
practica la fel cum, să spunem, înveţi auscultaţia cordului. Eu nu împărtăşesc
această credinţă, pentru că văd comunicarea cu fiecare bolnav ca o reflecţie,
de fiecare dată diferită, a întâlnirii dintre două caractere diferite, fiecare
în alt stadiu de viaţă, de experienţă, de suferinţă, de integrare în lume.
Suntem, cu toţii, diferiţi în fiecare clipă faţă de clipa care a trecut şi
niciun model scolastic de comunicare nu poate cuprinde nuanţele acestor diferenţe.
*Ameliorează
sprijinul acordat pacientului; creează un mai bun-simţ al apropierii; ajută
pacientul să dezvăluie o problemă pe care altfel nu ar fi dispus să o exprime;
reîntăreşte motivaţia pacienţilor, furnizându-le un model; creează o legătură
specială între medic şi pacient; dezvoltă o relaţie de încredere reciprocă.
**Extinde relaţia profesională într-una personală, potenţial intimă;
creează riscul de a răspunde unor probleme care nu au legătură directă cu
consultaţia; generează emoţii puternice, care vor necesita management ulterior;
deschide uşa către comportamente nedorite (întrebări personale ale pacientului,
seducţie etc.); provoacă prea multă curiozitate despre viaţa privată a
medicului; creează riscul dependenţei psihologice de pacienţi.
Aequanimitas este
titlul unui discurs rostit în 1889 de
Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
