Acasă
Dublul îndreptar al lui Paul Kalanithi
Dr. Vlad STROESCU
joi, 17 noiembrie 2016
Era
cât pe ce să nu citesc cartea doctorului Paul Kalanithi, When Breath
Becomes Air (Random House, 2016, tradusă și la noi sub titlul mai comercial
„Cu ultima suflare“, la editura Nemira). Citisem, anul trecut, eseul lui
Kalanithi despre timp, din Stanford Medicine. Știam, așadar, care este
subiectul cărții: memoriile unui tânăr neurochirurg în plină ascensiune
profesională, care află că are cancer pulmonar terminal (adenocarcinom în
stadiul IV). O lectură foarte puternică. Însă, în meseria mea, suferința,
tragedia, moartea sunt fenomene cu care mă întâlnesc zilnic. Vreau să nu mă mai
întâlnesc cu ele când ajung acasă. E o lașitate intelectuală din partea mea,
dublată și de ipocrizie: adesea critic tendința culturii noastre de consum de a
ne preface, precum Epicur, că moartea nu există, că nu va trebui să o
înfruntăm, că vom trăi veșnic. Și iată că eu însumi nu mă simțeam deloc
pregătit ca, la sfârșitul zilei, să deschid o carte despre viața în
proximitatea și iminența morții. Curiozitatea a fost însă o patimă mai grea
decât teama, așa că, până la urmă, am citit-o într-o zi.
When
Breath Becomes Air face parte din acel nou val de literatură de
non-ficțiune, pe care, în diletantismul meu, l-am botezat „transcendență
interumană“. E vorba de narațiuni ale căror personaje reale ies din matca
despre care se consideră, tradițional, că este ermetică și interzisă,
încălcarea limitelor lor fiind de regulă un tabu. Paradoxal, mulți dintre autorii
acestui val sunt medici (Oliver Sacks și Atul Gawande, printre alții), poate
tocmai pentru că rolul social de doctor e printre cele mai conservatoare și
ermetice dintre câte sunt. Între medic și pacient există o barieră, o falie
care ne desparte și ne unește în același timp. În ultima vreme însă, această
delimitare e tot mai des pusă în chestiune, ca și rolurile actorilor sociali
care stau de o parte și de alta a ei. Dar, la capătul acestei treceri, adesea
dureroasă, forțată și, în cazul de față, tragică, există sens și bogăție, cel
puțin pentru cititori. Indiferent de care parte a baricadei se află ei.
Atât
cartea, cât și autorul sunt altminteri greu de clasificat. Este Kalanithi medic
sau scriitor? Filozof sau om de știință? Nu e nicio contradicție sau delimitare
între aceste categorii. La urma urmelor, orice medic este un scriitor. Orice
pacient generează, prin filtrul medicului, o narațiune, un text cu o anumită
semnificație. Și orice scriitor adevărat este, în cele din urmă, un vindecător.
Iar cartea? Roman, jurnal, non-ficțiune, interogare filosofică? Cu siguranță, e
o operă precisă și elaborată cu măiestrie clasicistă. Două părți simetrice și
antitetice, niciun cuvânt în plus, o lectură densă și totuși foarte fluidă. Un
Dante concis, fără înflorituri renascentiste, dar renascentist totuși prin
depășirea aproape continuă a limitelor de stil și gen. O poveste de dragoste.
Un page-turner, de citit într-o singură zi, care îți lasă, la final, o
durere surdă în piept.
Dar,
dincolo de aprecierile critice sau emoționale, When Breath Becomes Air
este de fapt un dublu manual. Pentru omul obișnuit, pentru „pacient și
aparținător“, este un îndreptar despre cum să îți întâmpini moartea
inevitabilă. Chiar dacă Montaigne zicea că „să filozofezi înseamnă să înveți cum
să mori“, nu există prea multe cărți care să abordeze pragmatic subiectul. Dacă
relatarea e autentică, Kalanithi moare într-un mod exemplar. Niciodată dându-se
bătut, dar nici cu machism și bravadă nerealistă, căutându-și sensul și
identitatea până în ultima clipă, înconjurându-se de dragoste, permițându-și să
fie vulnerabil până la lacrimi și totuși (sau poate tocmai de asta) niciodată
depresiv. Moartea în sine devine astfel aproape irelevantă altfel decât ca
factor care dă semnificație vieții. Toți murim. Doar că mulți dintre noi
preferăm să pretindem contrariul, să scoatem moartea din ecuație ca să ne putem
complace în vieți în care totul e amânat, în care narațiunea și sensul nostru
sunt diluate sau chiar incoerente. Orice tratat despre cum să mori trebuie
neapărat să fie un tratat despre cum să trăiești. Și cartea lui Kalanithi este
un asemenea vademecum.
Pentru
medic, mesajul e chiar mai important. Explorator existențialist al vieții și
morții, Kalanithi ne împărtășește ce a descoperit în spital: adevăratul rol al
medicului. Muribund fiind, deci fără nimic de pierdut, o face fără să se teamă
să dezvăluie propriile noastre tabuuri, vulnerabilități, tociri afective,
alunecări etice, în intimitatea sacrosantă pe care medicii o au cu moartea și
suferința, de la cadavrul din primii ani de facultate la pacienții care mor în
ciuda eforturilor noastre. Dar, mai ales, oamenii cărora boala (a lor sau a
celor dragi) le-a schimbat definitiv viața, le-a dezintegrat speranțele de
viitor, planurile, însăși identitatea. Rolul medicului nu e doar cel tehnic, de
intervenționist chirurgical în cazul autorului, ci acela de „a ține pacientul
în brațele noastre protectoare“ până când el și familia lui își regăsesc o
traiectorie, o existență, o nouă identitate. E singura victorie adevărată la
care poate spera un medic și singurul lucru care te face medic bun, dincolo de
„standardul minim de practică“. Tot restul e entropie ireversibilă, poate doar
încetinită.
