De când mă ştiu medic, am priceput simplul
fapt că medicina e o combinaţie de artă şi ştiinţă. Am fost de acord cu această
axiomă, iar certitudinea mea a căpătat dimensiuni din ce în ce mai viguroase pe
măsură ce am înaintat în vârstă şi am progresat în meserie. Şi, cu toate
acestea, trebuie să recunosc că anumite aspecte culese din viaţa mea
profesională au avut darul, de-a lungul vremii, să zdruncine ceva din puternica
mea credinţă în această măreaţă colaborare dintre probele obiective exprimate
în studii perfect plănuite şi senzaţia pe care o are medicul în faţa
pacientului, acea senzaţie care pune deoparte stricta evidenţă şi aduce pe
primul plan o decizie bazată pe intuiţie şi experienţă personală.
În urmă cu mai bine de 30 ani, în timpul
stagiului efectuat la Toronto General Hospital, am primit o splendidă
confirmare a noţiunii de ştiinţă amestecată cu artă în tratamentul pacientului.
Acolo am fost învăţat că un medic poate aduce, în apărarea părerii sale, în
aceeaşi măsură citarea unui studiu perfect efectuat, dar şi o concluzie bazată
pe o serie de cazuri, tratate personal, cazuri care au oferit medicului acea
certitudine ce justifică luarea unor măsuri „obligatorii“, suplimentare faţă de
ceea ce numim noi azi evidence-based
medicine.
Dar numai de curând m-am lovit de citatul de
mai sus. Născut din „pana“ celui mai distins savant al secolului XX, cel care a
pus bazele a ceea ce cunoaştem noi astăzi despre univers, care a ajuns la nişte
concluzii validate pentru a nu ştiu câta oară, în urmă cu câteva săptămâni, de
înregistrările telescopului plasat la Polul Sud, venit – spun – de la maestrul
dovezilor ştiinţifice, citatul alăturat reprezintă pentru medicul clinician un
puternic sprijin în permanenta sa activitate de îmbinare a experienţei cu
datele ştiinţifice din literatura de specialitate. Nu fiecare lucru poate fi
descris (şi, adaug eu, dovedit) din punct de vedere ştiinţific, spune Einstein.
Iar eu desprind din această frază ideea că sistemul nostru nervos e dihotomic.
Pe de o parte, el caută acea bază obiectivă care să-i permită a trage concluzii
valabile, corecte, de necontestat. Iar pe de altă parte...
De la Hipocrate, Avicenna şi Rambam*,
noi, medicii, suntem în permanentă căutare de probe, de reguli. Generaţii de
medici au pus la punct ghiduri şi protocoale cu scopul de a oferi colegului
practicant un drum, o direcţie dovedită corectă, totul în slujba intereselor
pacientului tratat. Dar, în acelaşi timp, marii maeştri în documentare şi
concluzii corecte nu uită să menţioneze un fapt de care noi, clinicienii, ne
lovim nu o dată în practica de zi cu zi: protocoalele şi ghidurile acoperă doar 90% din situaţiile pentru care
oferă o soluţie. Şi atunci, întrebarea soseşte neinvitată: ce se întâmplă în
celelalte 10% din cazuri? Cum ne descurcăm în situaţia în care preceptele
definitiv dovedite ca fiind corecte nu ajută şi starea pacientului nu urmează
direcţia aşteptată?
Povaţa lui Einstein e cea care trebuie să ne
ofere soluţia. Gestalt-ul nemţesc
(creierul e un organ holistic, dar paralel, cu tendinţe de organizare intrinsecă),
acea senzaţie oferită de celălalt aspect al funcţiei sistemului nostru nervos,
ne oferă posibilitatea de a găsi un alt drum, nu cel al descrierii unei
simfonii ca o succesiune de unde de presiune, ci cel bazat pe un element
nepalpabil, greu de dovedit, dar existent.
Două fapte din biografia lui Einstein
dovedesc că acest universal recunoscut savant, a cărui carieră s-a bazat de la
bun început pe fapte dovedite ştiinţific, a ştiut să-şi asculte gândurile şi să
ia decizii bazate pe intuiţie. Venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1933,
l-a găsit pe Einstein în Statele Unite. La acea oră, nimeni nu putea şti în ce
măsură nazismul urma să treacă la represiuni extreme împotriva evreilor
germani. A nu se uita, Einstein era deja, din anul 1921, laureat al Premiului
Nobel, pentru descoperirea efectului fotoelectric, deci era deja o
personalitate de prestanţă în lumea ştiinţifică. La acea dată era practic
imposibil de crezut că un savant de talia lui Einstein ar putea deveni victima
unui sistem totalitar, dar impus unui popor care
a dovedit în toată istoria sa că respectă pe cei mai de seamă savanţi şi
creatori. Şi, cu toate acestea, la numai o lună de la venirea lui Hitler,
Einstein hotărăşte să nu se mai întoarcă în Germania şi se stabileşte definitiv
în Statele Unite. În anul 1952, spre sfârşitul vieţii savantului (decedat în
1955 din cauza rupturii unui anevrism de aortă abdominală, la vârsta de 76 de
ani), David Ben Gurion, primul-ministru al Israelului, îi propune lui Albert
Einstein să se stabilească în Ţara Sfântă şi să accepte poziţia de preşedinte
al statului. Einstein refuză, deşi nimeni nu ar fi contestat dreptul acestui om
de a sta în fruntea statului de-abia creat. Refuzul său, prezentat
ambasadorului Israelului în Statele Unite, nu include niciun motiv obiectiv, ci
doar exprimă faptul că fusese profund mişcat de propunere, dar şi întristat şi
ruşinat („saddened and ashamed“) de
neputinţa de a accepta propunerea. La baza refuzului se afla, cred eu, senzaţia
savantului de incompatibilitate între lunga sa carieră ştiinţifică şi
îndeplinirea unei funcţii pentru care nu era pregătit din punct de vedere
spiritual.
Personal, sunt convins de corectitudinea
citatului din Einstein. Cine doreşte să savureze o simfonie beethoveniană va
trebui să se lase condus de simţuri, de gestalt,
şi să pună deoparte orice încercare de a obiectiviza propriile sale senzaţii.
Însă fiecare dintre noi va trebui să se întrebe care sunt limitele efectului
pozitiv al intuiţiei şi experienţei personale şi în ce măsură posedăm noi,
medicii, dreptul de a pune în funcţiune aceste două elemente pentru a trata un
pacient, chiar atunci când probele ştiinţifice nu oferă o soluţie eficientă.
*Maimonide
|
 „Ar fi posibil de descris fiecare lucru din
punct de vedere ştiinţific, dar o asemenea atitudine n-ar avea sens. Ar fi ca şi
cum ai descrie o simfonie a lui Beethoven ca o variaţie a presiunii unei unde.“ (Albert Einstein, 1928)
|
