La
sfârșitul secolului XIX, în România, mortalitatea infantilă era la cote
alarmante. Dr. Sion nota că, în perioada 1871-1895, din numărul anual al
morților, „între 40 și 49% sunt copii de până la cinci ani“. Dacă se calculează
mortalitatea până la zece ani, atunci acest indice de obicei trece de 50%.
Altfel spus, în ultimele decenii din secolul al XIX-lea, unul din doi copii nu
atingea vârsta de 10 ani. Moartea copiilor era o realitate cotidiană trăită, nu
cu aceeași intensitate, e drept, de toată lumea: de la familia țăranului cel
mai umil până la familia regală.
Acest fenomen atrage atenția
corpului medical la cumpăna dintre veacuri, dar nu neapărat ca problemă în
sine, ci ca o formă gravă a mortalității generale, care la rândul ei este un
simptom al degradării rasei autohtone. Raportorul temei congresului din 1902 –
doctorul N. C. Thomescu, medic primar la spitalul de copii din București –
așază mortalitatea infantilă alături de celelalte mari „cauze ce seceră și
degenerează rasa noastră: alcoolismul, impaludismul, pelagra și tuberculoza“;
tot el oferă imaginea-simbol a copiilor pentru ideologia națională a epocii:
aceștia devin pentru stat „acea parte a populațiunii de care depinde viitorul
scumpei noastre patrii, care astăzi îi dă brațele de muncă, mâine îi va oferi
piepturi solide de apărare și întotdeauna capete luminate pentru a o ilustra și
conduce spre calea progresului și civilizațiunei, către idealul nostru, al
tuturor.“ În această variantă, care este și cea mai răspândită, copiii sunt
corpul social viitor, sunt patria in nuce [...] Or, mortalitatea mare a
copiilor de astăzi nu înseamnă decât distrugerea patriei de mâine. Ce poate fi
mai degenerativ de atât?
Fragment reprodus din volumul România
Medicilor, publicat de editura Humanitas. Constantin Bărbulescu,
autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității
„Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.