Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Noutăţi în cercetare

Viața Medicală
Dr. Aurel F. MARIN marţi, 16 august 2016

Biosimilaritate confirmată deocamdată

 

     Medicamentele biologice constituie unul dintre cele mai dinamice domenii ale terapeuticii, cu o dezvoltare explozivă în doar câteva decade. Estimările de farmacoeconomie merg până la a prevedea că aceste produse medicamentoase vor cuprinde aproximativ o cincime din întreaga piață farma în 2017. Explicația este dublă și privește nu doar faptul că aceste medicamente sunt recomandate pentru tot mai multe indicații, ci și faptul că vasta lor majoritate este încă protejată de licența inițială, deci nu se găsesc încă decât în forma originală, întotdeauna mai scumpă. În cazul medicamentelor biologice, nu putem vorbi despre „generice“, cum se întâmplă în cazul substanțelor chimice simple, ci despre biosimilare. Date fiind structurile biologice extrem complexe și variabilitatea inerentă procesului de producție, medicamentele biologice non-inovatoare nu sunt identice celor originale. Biosimilarele sunt definite de Agenția europeană a medicamentului (EMA) ca „produse medicamentoase biologice care conțin o versiune a substanței active a unui produs medical biologic de referință deja autorizat“. De fapt, biosimilarele trebuie văzute ca produse cu efecte terapeutice și mecanisme de acțiune similare originalelor, fără ca structura moleculară, metodele de producție și originea biologică să fie neapărat identice. De aici s-au născut două curente de opinie. Primul, favorizat cumva de producătorii medicamentelor originale, pune accentul pe diferențele structurale ale biosimilarelor, transferându-le apoi în domeniul terapeutic. De partea cealaltă, suporterii genericelor asimilează acestora și biosimilarele, chiar dacă există diferențe notabile.
     Până acum a fost dificil de spus cine are dreptate, dintre cele două tabere, deoarece piețele au fost protejate de licențele medicamentelor biologice originale. Abia în ultimii ani au început să expire aceste patente, fapt ce a permis licențierea unor biosimilare în diverse colțuri ale lumii. Chiar și așa, studiile comparative mari încă lipsesc, așa că mai avem de așteptat până să primim un răspuns tranșant și fără echivoc, bazat pe dovezi, pentru a lămuri „disputa“ originalelor cu biosimilarele. O analiză sistematică1 publicată lunea aceasta (1 august) în Annals of Internal Medicine ne furnizează însă un răspuns „de etapă“, adunând la un loc datele existente privind inhibitorii de TNF-alfa originali și biosimilari. Inhibitorii de TNF-alfa au fost printre primele medicamente biologice aprobate pentru uz uman, în prezent fiind cinci astfel de substanțe pe piață: adalimumab, certolizumab pegol, etanercept, golimumab și infliximab. Din cele doar 19 studii din PubMed identificate de grupul de la Johns Hopkins care a realizat analiza, opt au fost studii de fază 1 (pe voluntari sănătoși), cinci de fază 3 (la pacienți cu artrită reumatoidă) și șase au fost studii observaționale (la pacienți cu artrită reumatoidă sau cu boală inflamatorie intestinală).
     Rezultatele studiilor de fază 1 au arătat că parametrii farmacocinetici ai originalelor și ai biosimilarelor s-au situat în limitele acceptate (80–125% din valorile țintă). La fel, studiile de fază 3 au sugerat răspunsuri clinice și efecte adverse similare. Două studii observaționale au arătat o reactivitate încrucișată între cele două tipuri de medicamente, în vreme ce celelalte patru cohorte în care s-a produs trecerea de la originale la biosimilare au arătat eficacitate și profil de siguranță similare. Deși departe de a fi o decizie definitivă și cu riscul ca numărul de pacienți luat în calcul să fi fost totuși prea mic, autorii conchid că dovezile preliminare susțin conceptul de biosimilaritate și posibilitatea de a substitui un inhibitor de TNF-alfa original cu un produs biosimilar.

 

Mai rău ca moartea

 

     Ce poate fi mai rău decât moartea? Lista e lungă, se pare, dacă pui această întrebare unor pacienți care suferă de boli grave. Trei autori de la University of Pennsylvania, Philadelphia exact asta au făcut și au publicat2 apoi rezultatele în JAMA Internal Medicine. Au fost întrebați 180 de pacienți cu vârste peste 60 de ani și cu cancere avansate, afecțiuni hematologice maligne, insuficiență cardiacă congestivă clasele III sau IV sau cu boală pulmonară obstructivă sau restrictivă severă.
     Puși să aleagă între diverse grade de comparație cu moartea, pacienții au considerat, în marea lor majoritate, că moartea este de preferat incontinenței fecale și urinare. La fel, decât să depindă de ventilator pentru a rămâne în viață, mai mult de jumătate din respondenți ar prefera să moară. Mulți consideră și imposibilitatea de a se da jos din pat ori confuzia continuă ca stări mai rele decât moartea propriu-zisă și doar câteva din perspectivele deloc plăcute ale unor boli mutilante sunt acceptate mai ușor de pacienți (fig. 1).
 
 
 
 
 
Fig. 1 – Evaluarea diverselor stări de dizabilitate în comparație cu moartea, la pacienți spitalizați pentru boli grave
© JAMA Int Med
 
     Rezultatele trebuie văzute și din prisma unei posibile subestimări, din partea pacienților suferinzi de boli grave, a puterii de adaptare la anumite stări de invaliditate și de dependență. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă mai largă, aceea a dreptului la o moarte demnă, trebuie înțelese și poate luate ca exemplu inițiativele de legalizare a sinuciderii asistate, în cazul persoanelor suferind de boli terminale, deja în vigoare în unele țări europene și în câteva state americane.

 

Senzorii hipoxiei cerebrale

 

     Unul dintre mecanismele cele mai interesante de la nivelul circulației cerebrale este cel de reglare a debitului sanguin astfel încât activitatea cerebrală să nu aibă de suferit, în pofida faptului că deși constituie doar 2% din greutatea corpului, creierul consumă aproximativ o cincime din oxigenul total. Sunt mai multe teorii privind modul în care reglarea debitului se face în funcție de necesități, dar ele sunt cel mult teorii interesante și mai puțin fapte științifice dovedite fără echivoc.
În acest context, un articol3 publicat ieri (4 august) în revista Neuron ar putea să aducă o foarte spectaculoasă lumină asupra modului în care se reglează debitul cerebral. Grupul de la Universitatea din Rochester a realizat un șir elegant de experimente, plecând de la ideea că un rol principal ar trebui să fie jucat de capilare, adică tocmai de vasele la al căror nivel s-ar simți cel mai acut lipsa de oxigen. Astfel, scăderi tranzitorii ale oxigenului tisular induc hiperemie capilară in vivo. Dar ce se întâmplă cu circulația propriu-zisă, în condiții de hipoxie? Acest experiment a fost efectuat ex vivo, într-un sistem de vase comunicante similar capilarelor, în care cercetătorii au pus eritrocite și apoi au umblat la tensiunea oxigenului din mediul fluid. Răspunsul eritrocitelor la scăderea oxigenului în mediu a fost unul rapid, dar neașteptat: acestea și-au schimbat forma și și-au crescut viteza de deplasare în vas, lucru care nu s-a întâmplat atunci când oxigenul din mediu era suficient. Cu alte cuvinte, eritrocitele sunt în sine un senzor al oxigenului tisular și capilar, dar, chiar mai mult, mai departe reglează circulația cerebrală prin răspunsul prompt (fig. 2). Într-un fel, se poate spune că aceasta ar fi veriga lipsă între neuroni, a căror activitate duce la scăderea oxigenului tisular/capilar, și răspunsul vascular, care crește ulterior oxigenarea prin mecanisme compensatorii.
Fig. 2 – Model de hiperemie capilară și legătura potențială cu dilatarea arteriolară: 1. Activarea neuronală; 2. Scădere locală a tensiunii O2 tisular și plasmatic; scăderea tensiunii plasmatice a oxigenului schimbă proprietățile mecanice ale eritrocitelor; 3. Crește viteza eritrocitelor; scăderea tranzitorie a tensiunii O2 declanșează faza rapidă, inițială a hiperemiei capilare; 4, 5. Creșterea velocității eritrocitelor în capilare și arteriole duce la echilibrarea rapidă a oxigenului; faza întârziată și susținută a hiperemiei capilare are la bază vasodilatarea arteriolelor aferente
© Wei et al./Neuron
 
1. Chingcuanco F et al. Bioequivalence of biosimilar tumor necrosis factor-α inhibitors compared with their reference biologics: a systematic review. Ann Intern Med. 2016 Aug 2

2. Rubin EB et al. States worse than death among hospitalized patients with serious illnesses. JAMA Intern Med. 2016 Aug 1

3. Wei HS et al. Erythrocytes are oxygen-sensing regulators of the cerebral microcirculation. Neuron. 2016 Aug 4

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.