Gerovitalul
H3 rămâne controversat
Zilele trecute, una din ştirile venite din cercetare viza
îngrijorarea1 unui profesor american, de la Boston University,
faţă de posibilul reviriment al utilizării procainei ca tratament
împotriva îmbătrânirii. Procaina este principalul ingredient
activ din Gerovitalul H3 al Anei Aslan, care însă nu a trecut proba de
foc a FDA şi, în absenţa vreunor dovezi, folosirea ei a fost
interzisă în SUA. Textul de opinie semnat de autorul „studiului
centenarilor din New England“, publicat în Journal of the American
Geriatrics Society, citează pe larg din lucrarea2 Anei Aslan,
publicată în urmă cu aproape jumătate de secol în
Therapiewoche. Se relata acolo „ameliorarea fenomenală în
funcţionarea psihică, psihologică şi socială a 189 de
subiecţi vârstnici, care au urmat terapia cu procaină
(novocaină) timp de zece ani“. Dar panaceul Anei Aslan reda mobilitatea
artriticilor şi reumaticilor, făcea să dispară hipertensiunea
şi angina pectorală, reda memoria, concentraţia şi
percepţia, ba chiar făcea să diminueze rigiditatea
extrapiramidală din boala Parkinson (în epoca pre-L-dopa). Sau cel
puţin aşa pretindea autoarea, pentru că efectele benefice nu au
putut fi reproduse în studii clinice
controlate randomizate. Gerovitalul H3 a ratat astfel intrarea pe piaţa
americană, rămânând însă un bun comercializat de
statul comunist.
În urmă cu cinci ani, un review3
Cochrane lămurea oarecum lucrurile: autorii constatau că
efectele nocive ale procainei depăşesc eventualele beneficii în
prevenirea şi/sau tratarea demenţei ori a disfuncţiei cognitive;
până la efectuarea unor studii clinice adecvate, de calitate, sfatul lor
era ca vânzarea produselor pe bază de procaină să nu se mai
facă pentru beneficiile nedovedite.
Iată-ne însă în 2013, an în care
bostonianul Thomas Perls observă reclama pe care clinicile de longevitate
americane o fac pastilelor şi infuziilor intravenoase de Gerovital H3 şi
atrage atenţia asupra volumului mare de tranzacţii online cu acest
medicament interzis de FDA din 1982.
Găsim însă printre rezumatele lucrărilor
prezentate la al 11-lea simpozion internaţional de neurobiologia şi
neuroendocrinologia îmbătrânirii, publicate luna aceasta
într-o altă revistă internaţională importantă,
Experimental Gerontology, rezumatul4 unei cercetări
efectuate chiar la Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie
„Ana Aslan“ Bucureşti, vizând posibile efecte metabolice ale
Gerovitalului H3. Concluzia acestui studiu (dar, atenţie, nu vorbim de un
studiu publicat, ci de o comunicare la congres, care nu trece prin acelaşi
proces de peer-review) este că „Gerovitalul H3 ar putea proteja de
oxidare lipidele şi LDL potenţial prin proprietăţile sale
antioxidante“.
După jumătate de secol de la comunicarea Anei Aslan a
efectelor antiîmbătrânire ale anestezicului, povestea
controversată a Gerovitalului H3 continuă.
Bacterii
antiinflamatorii
Un studiu5 publicat astăzi (12 iulie) în
Nature prezintă modul în care un cocktail bacterian administrat
oral (probiotice) poate modula răspunsul alergic şi inflamator
intestinal. Cercetătorii japonezi au pornit de la mostre fecale prelevate de
la oameni sănătoşi, pentru a obţine şoareci
colonizaţi cu tulpini bacteriene inductoare de celule T reglatoare. Au fost
apoi izolate 17 tulpini potente în modularea răspunsului inflamator
intestinal (IL-10) şi în inducerea celulelor T-reg. Bacteriile,
făcând parte din clasa Clostridia, nu produc toxine importante
şi nici nu prezintă factori de virulenţă, dar
acţionează sincron la nivel intestinal (fig. 1),
favorizând expansiunea şi diferenţierea celulelor T-reg.
Administrarea orală a combinaţiei bacteriene (asemenea unui probiotic) la
şoareci adulţi a avut drept consecinţă atenuarea formelor de
boală la animalele cu colită şi diaree alergică.
Chiar dacă rezultatele nu au fost replicate la om, studiul
constituie un pas în plus către înţelegerea rolului
microbiotei intestinale în reglarea funcţională
intestinală.
Zece
ani de PCV7
În numărul său de astăzi, New England
Journal of Medicine publică rezultatele6 unei analize a
efectelor introducerii vaccinului pneumococic conjugat heptavalent (PCV7) în
programul american de imunizare, începând cu anul 2000. Cercetarea vine
în contextul temerilor că, în urma vaccinării, tendinţa
de scădere a cazurilor de boală pneumococică invazivă ar putea
fi inversată prin creşterea prevalenţei serotipurilor neincluse
în PCV7 (o absenţă notabilă fiind 19A, serotip cu
virulenţă ridicată şi rezistent la antibiotice, absent şi
din PCV10, dar prezent în PCV13).
Interesant este că reducerea (persistentă în
timp) a pneumoniilor de orice cauze, înregistrată prin vaccinarea
sugarilor, a fost reflectată şi printr-o reducere semnificativă a
cazurilor spitalizate pentru pneumonie la vârstnici (fig. 2).
Efectul vaccinului este însă mult mai puternic: de la proporţia de
80% din infecţiile pneumococice invazive ale copilului, tulpinile din PCV7 au ajuns aproape de zero la grupa cu
vârsta sub 5 ani şi au scăzut mult (peste 85%) la toate grupele de
vârstă. Boala pneumococică invazivă nu a scăzut în
aceleaşi proporţii (variabil între 18% şi 76%), ceea ce
semnifică o creştere importantă a prevalenţei serotipurilor
non-vaccinale. Autorii exclud o influenţă semnificativă a
vaccinării gripale a copiilor asupra numărului cazurilor de pneumonie,
însă nu sunt la fel de categorici în privinţa adulţilor
şi vârstnicilor, unde vaccinarea pneumococică (vaccin
polizaharidic) şi gripală poate să explice parţial
statisticile.
Cancer
cu nervi
Revista Science publică, în numărul
său de astăzi, o foarte interesantă cercetare7 privind
contribuţia sistemului nervos autonom la progresia cancerului de
prostată. Plecând de la o descoperire anterioară, privind rolul
sistemului nervos simpatic asupra nişei de celule stem hematopoietice, grupul
newyorkez de la Albert Einstein College of Medicine a verificat dacă
aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la nişa de
celule stem din cancer. Şi surpriza nu a întârziat să se
producă: nu doar inervaţia simpatică este implicată în
cancerul prostatic, ci şi cea parasimpatică. Se pare însă
că rolurile celor două ramuri ale sistemului nervos autonom ar fi
complementare (şi) în cancer: sistemul simpatic contribuie la
iniţierea fazelor precoce ale bolii, în vreme ce sistemul parasimpatic
este implicat în stadiile tardive, în metastazare. Mai exact, sistemul
nervos simpatic promovează creşterea tumorală prin producerea de
norepinefrină, care activează receptorii adrenergici beta-2 şi
beta-3 de pe suprafaţa celulelor stromale de la nivel tumoral. Sistemul
parasimpatic, prin eliberarea de acetilcolină, activează o cale de
semnalizare de la nivelul celulelor stromale din micromediul tumoral,
favorizând metastazarea. Echipa americană a studiat în continuare
tumorile prostatice excizate de la 43 de pacienţi, observând o densitate
mai mare a fibrelor nervoase în tumorile mai agresive.
Dintre implicaţiile evidente ale studiului citat, am
aminti doar perspectiva de a interveni farmacologic asupra sistemului nervos
autonom, dar şi posibilitatea de a utiliza ca biomarker densitatea fibrelor
nervoase la nivelul tumorii maligne. Rămâne de văzut dacă
şi cât din datele valabile pentru cancerul de prostată poate fi
extrapolat pentru cancerele de diverse alte tipuri.
Studiul publicat de Magnon şi colab. deschide calea pentru
considerarea procesului de neoneurogeneză drept o ţintă extrem de
relevantă deopotrivă pentru prevenţia şi pentru tratamentul
cancerului prostatic, crede şi profesorul John T. Isaacs, de la Johns Hopkins,
într-un editorial8 publicat în acelaşi număr al
revistei.