În mentalul românesc, noțiunea de
duel funcționează mai mult ca o sugestie, nu ca un fapt real.
Românii nu sunt răzbunători și, când sunt, aleg să-și atace
adversarul pe la spate. De obicei, preferă să lase nerezolvată o
dispută ori să se împace cu inamicul. Iar în literatura noastră,
cel mai cunoscut duel este la Topârceanu, între doi cocoși, unde
opozanții „se atacă și se pișcă“ mai mult din plictiseală
și durează până când „unul părăsește sfada“ fără să
fie prea lezat. Noi nu respingem ideea de duel, chiar apreciem
bărbăția și onoarea pe care le presupune asemenea „procedură“,
dar preferăm să fie în alte literaturi și pe alte meleaguri. Ne
place duelul, dar nu pe pielea noastră.
Pe o astfel de
percepție a fost schițat și proiectul muzical Duelul
viorilor.
Iminența resuscitării muzicii de nivel decent pentru cât mai
întinse arii de auditori a făcut ca inducerea în structura acestui
concert a ideii de competiție să aibă un succes admirabil. S-ar
putea spune „succes răsunător“ de vreme ce, după șase serii
de turnee prin țară, cei doi „dueliști“, cu viorile lor
divine, împreună cu pianistul au ajuns să fie invitați la Carnegy
Hall să susțină același tip de concert în luna noiembrie.
Producătoarea spectacolului a mărturisit că ideea de duel folosită
ca vehicul de marketing, captarea interesului către o întrecere
unde se va decide „cine e mai tare“ (Guarneri ori Stradivarius) a
făcut ca publicul să prețuiască muzica de calitate înaltă pe
care o propun cei trei artiști. De exemplu, plasarea în repertoriu
a unei piese care flutură un motiv cantabil și cunoscut în
substanța valsului din Suita a doua de jazz de Dmitri Șostakovici
oferă ascultătorilor satisfacția și revelația că ei au mai
ascultat muzică de valoare fără să fi știut. Oamenii ascultă
piesa, o recunosc și își revizuiesc favorabil părerea despre
sine. Se întâmplă însă ca funcția modelatoare a artiștilor să
fie necesară și aplicată imediat ce este necesar; și o fac într-o
manieră degajată și amuzantă. În reprezentația de la Sala
Radio, la începutul lunii octombrie, după prima mișcare din Grand
duo pentru două viori op. 5 de Auguste de Bériot, publicul,
entuziasmat de virtuozitatea protagoniștilor, „s-a scăpat cu
aplauze“. Gabriel Croitoru (Guarneri) intervine și se scuză că a
uitat să spună că piesa are trei părți. Toată lumea a râs, a
mai tușit puțin și audiția a continuat cu atenție și voie bună.
În orice caz,
după cum s-a mai spus, artiștii nu fac niciun rabat și atitudinea
lor este profesionistă și responsabilă. Muzica lor a sunat, din
câte am aflat, bine în sala din Berthelot și impecabil în
transmisiunea directă din studioul „Mihail Jora“. Ca orice
public dintr-o zi de la începutul săptămânii, și cel de la
eveniment a fost ca o masă fidelă de iubitori ai muzicii fără să
fie melomani într-un sens strict și fără să-și strunească
emoțiile și reacțiile. Cei trei artiști – Liviu
Prunaru,Gabriel
Croitoru
și Horia
Mihail
– le-au fost recunoscători pentru asta și au acordat două
bisuri. Primul, un capriciu pe teme norvegiene de Johan Halvorsen, a
împrumutat celor două viori sonorități de alămuri și cimpoi,
precum și o întindere melodică fără contururile impuse genurilor
fixe. Un tango argentinian de Carlos Gardel, în final, a încheiat
lin, reflexiv și ușor amuzat seara.
Horia Mihail care a susținut, prin
componenta pianistică a prelucrărilor, cea mai ofertantă ambianță
pentru exprimarea celor două viori, a creat spațiul sonor potrivit
atât pentru evidențierea timbrului rotund și solemn al violinei
Guarneri – „Catedrala“ (Gabriel Croitoru), cât și pentru
amplitudinea acutelor din „vioara lungă“ semnată de
Stradivarius (Liviu Prunaru). Am captat însă și câteva momente de
nesincronizare la Gabriel Croitoru în „Melodiile lăutărești“
de Sarasate, niște scârțâieli în „Hejre Kati“ de Hubay
(Liviu Prunaru) și tentația pianului de a se erija în solist în
Poloneza briliantă nr. 1 în re major de Wieniawski, lucruri care,
dacă nu sunt prea frecvente, sunt normale într-un concert live și
pe care dacă nu ți le notezi le uiți repede. Va persista însă
impresia de înaltă virtuozitate demonstrată de cei doi violoniști,
care au pus în repertoriul lor din 10 octombrie mai puține piese
cantabile și populare și mai multe partituri complicate pe care
și-au putut demonstra calitățile lor și ale instrumentelor
prezentate (memorabil staccatoul înalt al lui Liviu Prunaru din
Poloneza briliantă).
Ce și câtă istorie conțin
celebrele viori pe care au cântat instrumentiștii care le onorează
ar fi alt capitol captivant, dar subsidiar conceptului acestui
concert și faptul că cei doi virtuozi duc istoria mai departe ne
încredințează, o dată în plus, de perenitatea muzicii și a
merituoșilor ei slujitori.
