Pentru secolul XVI, citatul alăturat – credința în Puterea
Supremă ca fiind singura în stare să vindece suferințele omului – nu trebuie să
surprindă. În epocă, religia era foarte puternică în Europa și, de fapt,
controla în foarte mare măsură viața și conștiința populației. De altfel, până
în ziua de azi, largi mase de oameni consideră că orice succes terapeutic se
datorează Celui de Sus, iar noi, medicii, suntem doar o unealtă în mâna Lui și
nimic mai mult. Statisticile de început de mileniu indică, în prezent, că numai
14–15% din populația globului se declară nereligioasă, agnostică sau atee. Se
pare că pe primul loc s-ar afla Estonia, cu 75% din populație declarată
nereligioasă, în vreme ce Rusia e la polul opus, cu numai 33% atei.
Credința face parte din patrimoniul filozofic al multora și nu
doar o dată succesul unei proceduri chirurgicale de amploare sau al unui
tratament de ultimă instanță e pus pe seama intervenției divine, capabile să
rezolve probleme cărora niciun muritor nu le poate găsi soluție. În societatea
de astăzi întâlnim pacienți sau familii care recurg nu doar la abilitatea
științei medicale de a vindeca, ci și la o putere divină, în mâinile căreia
s-ar găsi soarta fiecăruia dintre noi. Mai mult, orice situație care nu-și
găsește o explicație logică devine adesea un argument irefutabil care dovedește
existența unei puteri pe care individul nu o poate înțelege, ci doar o poate
simți, direct sau indirect. O veche anecdotă făcând parte din mediul în care eu
trăiesc de aproape 50 ani se referă la nemulțumirea medicului israelian aflat
în situația în care pacientul pune pe socoteala Domnului orice succes
terapeutic, dar care găsește vinovat medicul pentru orice insucces în
încercarea de a vindeca.
Am găsit de curând, grație mentorului meu, profesorul Șimon
Glick, un argument palpabil în favoarea unei povești care a circulat în urmă cu
zeci de ani în lumea medicală israeliană. Mă refer la un studiu publicat în
2001 în British Medical Journal în care aproape patru mii de pacienți
diagnosticați cu septicemie (cu hemoculturi pozitive) au fost împărțiți, fără
știința lor, în două categorii. Prima reprezenta grupul de control, iar a doua
– pacienții pentru a căror sănătate se făcuseră scurte rugăciuni la sinagogă.
Rezultatul a fost cel așteptat de credincioși și pus sub semnul întrebării de
atei: pacienții pentru care se adresaseră rugi Celui de Sus prezentaseră o
scădere semnificativă a duratei de spitalizare și a febrei, deși procentul de
mortalitate a fost practic identic în ambele grupuri.
N-am nicio îndoială că un asemenea rezultat va fi interpretat de
cei mai mulți cititori ca făcând parte, în cel mai bun caz, din anecdotica
spitalicească. Ceea ce nu înseamnă că, pentru o bună parte a pacienților
noștri, rezultatul unui asemenea studiu nu e încă o dovadă a existenței unei
puteri aflate deasupra înțelegerii și percepției noastre. Mulți filozofi care
s-au ocupat de influența religiei asupra bunăstării pacientului consideră că o
credință puternică în puterea cerească de vindecare nu numai că-l ajută pe cel
bolnav să treacă peste angoasele și vicisitudinile bolii, dar și prelungește
viața celui care de fapt e deja condamnat.
Un aspect interesant și mai puțin dezbătut e tendința unora de a
căuta tocmai la slujitorii pământeni ai Puterii Supreme un răspuns crucial
legat de starea lor de sănătate. Apelul adresat preoților sau rabinilor are un
dublu scop. În primul rând e vorba de nevoia de a povesti, de a-ți descărca
sufletul, în acele momente în care viața omului atârnă de un fir de păr. Nu e
vorba aici doar de spovedanie, ci de mult mai mult. Omul caută un alt suflet în
fața căruia să și-l poată deschide pe al său. Dar mai există un aspect, mai
puțin filozofic și mult mai pragmatic. Se pare că unii clerici, indiferent de
religie, au, prin forța împrejurărilor, datele necesare pentru a îndruma
pacientul spre instituția medicală sau medicul renumite pentru rezultatele
încurajatoare. În felul acesta, unii clerici ajung specialiști ai „hărții“
medicale din țara lor și pot oferi sfaturi, de cele mai multe ori corecte.
Ambroise Paré a intrat în istoria medicinii și a chirurgiei prin
multiple inovații introduse în practica curentă, dintre care ligatura
hemostatică a vaselor sanguine e poate cea mai cunoscută. A fost supranumit
primul chirurg-bărbier și se pare că primele noțiuni ale dublei meserii le-ar
fi preluat de la fratele său, de asemenea chirurg-bărbier. A lăsat în urmă
discipoli, unul dintre ei, Jacques Guillemeau, traducându-i tratatele în limba
latină. A servit sub patru regi ai Franței și a murit la vârsta de 80 de ani,
lăsând în urmă o serie de precepte medicale și indicații terapeutice. Pentru un
individ care a trăit acum mai bine de patru sute de ani până la o vârstă
considerată atunci matusalemică, este de înțeles de ce ideea că totul ar fi în
mâna unei puteri supreme părea de necontestat.
 „Dumnezeu l-a vindecat,
eu doar l-am pansat. Eu i-am fost doctor, farmacist, chirurg și bucătar, dar doar Dumnezeu l-a
salvat.“ (Ambroise Paré, 1510–1590) |
