În
ultimii ani, marile progrese ştiinţifice şi tehnologice, precum şi evoluţiile
rapide din sferele geopolitică şi economică au lăsat în urmă nerezolvate ori au
găsit rezolvări inadecvate unor probleme sensibile din spaţiul social. În acelaşi
spaţiu s-au amplificat ori s-au acutizat însă simptome opozabile chiar
domeniului care le dezvoltă şi capătă amploarea până la care discreditează ori
blochează chiar sistemul de care depind. În această privinţă, se întrevede
apariţia unor conflicte şi evoluţii nedorite mai ales în urma deprecierii,
pervertirii şi chiar abandonării unor valori şi norme umaniste din varii
domenii, valori şi norme care ori nu au fost înlocuite de nimic, ori au fost
ocupate cu false rezolvări şi deturnări spre direcţii şi perspective străine
ori potrivnice.
În
urmă cu două decenii, încă se vorbea cu mare consideraţie despre arta medicală, care avea şi unele
subdomenii importante – arta chirurgicală, arta oftalmologică, arta
stomatologică ş.a. – susţinute de medici apreciaţi drept mari talente, de
diagnostician, practician, clinician etc. Dintotdeauna bolnavul a dorit să aibă
o raportare cât mai apropiată faţă de medicul său, iar medicii au ştiut mereu că
acest lucru poate fi utilizat în avantajul bolnavului. Până la punctul din care
gândirea rece şi exactă, pragmatismul, rigoarea şi calculul şanselor trebuie să
prevaleze asupra abordărilor sentimentale sau, uneori, asupra orgoliilor,
capriciilor ori falselor acte eroice. În urmă cu două decenii, această piatră
unghiulară, punct de balans între partea raţional-tehnică a medicinii şi partea
ei sentimentală, duioasă şi umanistă, încă acorda un foarte mare spaţiu de acţiune
puterii de apropiere fizică şi psihică a bolnavului de medic şi obţinea
rezultatele cele mai bune, la standardele perioadei respective. Examenul fizic
minuţios şi repetat la toate nivelurile de competenţă, observaţia clinică
ridicată, aşa cum arătam, la nivel de artă, controalele periodice riguroase
ulterioare, dispensarizarea şi campaniile profilactice ţintite ori extinse au
asigurat pentru mult timp un conţinut umanist foarte important tuturor
specialităţilor şi normelor medicale. Distanţa necesară realizării perspectivei
pentru obiectivizarea actului medical se asigura printr-o conduită de oarecare
solemnitate în practicarea medicinii, pe care atât medicii, cât şi bolnavii o
considerau firească, iar cei care ar fi avut rezerve faţă de astfel de conduită
o acceptau ca pe un păcat fără prea mare gravitate.
De
atunci, criza umanismului a acoperit – s-ar putea spune că fără excepţie –
toate treptele existenţei şi a influenţat cu o perseverenţă constantă şi real
perceptibilă şi branşa medicală, cu domeniile sale conexe. Intensa
tehnologizare adusă de epoca postindustrială, prevalenţa testelor paraclinice,
standardizarea normelor terapeutice, constrângerile juridice, rigiditatea şi
pragmatismul economico-financiar, supradoza de informaţii la care este expus
corpul medical, criteriile de performanţă impuse din raţiuni diverse ajung să
distanţeze pe medic de bolnav şi trec activitatea medicală, încet-încet,
dinspre palierul umanist şi umanitar către cel tehnic şi comercial. Orice
spirit de bună-credinţă va respinge tentaţia unora de a afirma că medicina este
pe cale să devină sau chiar a devenit o banală afacere, dar nu va putea să nu
constate că gesturile umaniste şi umanitare din unităţile medicale sunt puţine
ori au dispărut, că medicii au renunţat la solemnitatea actului medical dar au
adoptat indiferenţa, incuria şi graba, pentru a obţine distanţarea necesară
unei intervenţii terapeutice, şi că marea dorinţă a bolnavilor, de a fi trataţi
ca oameni, nu ca probleme, este pe cale de a fi acoperită cu soluţii discutabile.
Sigur, există soluţiile pe care medicina psihosomatică le ţine la dispoziţia
practicienilor; medicina psihiatrică şi psihologia pot avea, de asemenea,
contribuţii semnificative în cazurile dedicate competenţei acestora, dar astăzi
bolnavul tânjeşte după o mângâiere, o strângere de mână, o vorbă de încurajare,
un zâmbet binevoitor din partea celor care luptă pentru sănătatea sa. În multe
dintre spitalele noastre, sub acest aspect, a venit în ajutor clerul unor
confesiuni, s-au acordat spaţii şi terenuri pentru amenajarea unor capele ori
biserici, pereţii saloanelor şi ai cabinetelor unor doctori gem de icoane şi
crucifixe şi nu este de mirare să vezi prin spitale vlădici în misiune, dar
acestea nu pot acoperi deficitul de umanism din sănătate.
Recent,
un ordin ministerial simplifică şi lărgeşte accesul vizitatorilor în spitale şi
poate fi un prim gest semnificativ prin care cei aflaţi în suferinţă să nu se
simtă părăsiţi chiar de toată lumea. Dar dacă nu se asigură măcar minime spaţii
dedicate, reguli specifice şi supraveghere, ne putem aştepta la o babilonie sau
măcar la situaţii complicate, ce se vor suprapune peste cele nerezolvate încă
în spitalele noastre. În alt plan însă, dacă această decizie a ministerului
poate reprezenta o primă etapă dintr-un proces prin care să fie readuse
zâmbetul şi seninătatea pe feţele şi în sufletul medicilor, în folosul celor
care le apreciază ajutorul şi grija în fiecare zi, rămânem aşteptând cu interes
următoarele reglementari.
