Doctorul
răspunde la un apel telefonic: e momentul acela când stăm cu urechile ciulite
pentru a putea prinde firul conversației ca să ne dăm seama ce vom primi. Tonul
vocii sugerează că următorul caz va fi grav. Ne așteptam la un „stop“ dar nu:
„Hai sus, avem accident rutier cu aproximativ 30 de victime pe A2 la kilometrul
56. Sunt și morți. E un autocar răsturnat“, se aude vocea mereu calmă a lui Doc
care parcă ne anunță o lipotimie.
Sărim
în mașină, girofarurile se aprind, sirena începe să urle și, până să ne punem
centurile, suntem deja în pasajul Victoria. În partea din spate a ambulanței de
tip C, scenariile încep să se înfiripe. Nici Nicoleta, cu ani de experiență în
salvare, nu mai primise un asemenea caz până acum. Fiecare din noi ne gândim la
ce vom găsi acolo. Toate știrile cu autocare răsturnate îmi trec prin minte gândindu-mă
la cum ar trebui să procedez.
Ieșim
pe autostradă gonind așa cum nu cred că mașina asta a mai gonit vreodată. Nico
începe să pregătească seruri, perfuzoare, fiole, seringi, bandaje și tot ceea
ce scenariul ce tocmai se derulează în mintea ei îi indică. Instinctiv mă
gândesc la gulere cervicale. Fuck! La vedere sunt doar trei: două de adult și
unul de copil. Ce dracuʼ să faci cu trei gulere la 30 de oameni? Mă întorc spre
partea din spate a ambulaței și scot tot ceea ce consider că poate fi de folos,
enumerând cu o voce suficient de tare încât să fiu auzit și de Nico: atele,
placă spinală, vacuum, alte atele, o geantă cu gulere cervicale. O da... am
găsit comoara lui Aladin. Doctorul ne anunțase că la accident sunt deja
prezente 7 PA-uri*. Fac repede un calcul: minim trei gulere în fiecare înseamnă
21, la care adaug cele 11 gulere care formau comoara mea. E bine, ne descurcăm.
Fiecare
denivelare a autostrăzii o resimt ca pe un crater. George gonește cu peste 160
km/h depășind pe rând PA-uri, UTIM-uri și alte ambulanțe. Prin geamul îngust
văd profilul lui Doc și autostrada înșirată ca o ghirlandă de girofaruri
într-un pom de Crăciun. Vocea calmă ne aruncă încă o informație: accidentul
este pe sensul celălalt, va trebui să mergem până la Lehliu și să ne întoarcem
încă 6 km.
Trecem
în viteză pe lângă un nod al ghirlandei, zeci de luminițe albastre și roșii pe
care le văd prin geamul mat al ușilor din spate. E locul accidentului pe sensul
celălalt. Pun repede mâna pe casca de protecție folosită în cazul accidentelor
cu victime încarcerate și o reglez pentru a fi sigur că-mi vine. Mă întind și
îi dau și Nicoletei o cască, deși nu mi-a cerut-o încă. Simt din zgâlțâielile
ambulanței că am ieșit de pe autostradă și ne întoarcem pe sensul celălalt.
Încă un sprint, apoi frânare bruscă. Am ajuns.
Se
deschide ușa și doctorul ne instruiește scurt: „Calm! Rămâneți aproape de
mine“. Înhăț un snop de gulere, trusa de urgență și cu casca pe cap pășesc în
infern. Haos! Toată lumea strigă ordine și nimeni nu înțelege nimic. Prind
frânturi de discuții în trecere și înmagazinez informații: „a adormit la
volan“, „nu sunt urme de frânare“, „sunt ucraineni“, „sunt mulți copii“, „în
mașinile civile sosite la fața locului sunt copii băgați la căldură“, „un copil
cu amputație a plecat deja spre Lehliu cu un B“,„doi morți, unul încarcerat“.
Doctorul
nu ezită o secundă. Se repede în șanț spre autocar pentru a vedea dacă se mai
poate face ceva pentru victima încarcerată, spunându-i Nicoletei să ne aștepte
sus, pe marginea autostrăzii. Îmi face semn să-i dau casca mea și mă execut
fără să comentez. Îmi cere și lanterna și intră aplecându-se prin parbrizul
spart. Iese repede. „Nu avem ce face aici. Hai sus să vedem cum îi împărțim“.
Escaladăm malul șanțului ținându-ne de buruieni și mergem spre ambulanțele cu
uși deschise în care se aflau câte trei victime. Doc se asigură că nu sunt în
stare critică și ne continuăm drumul. Dar mă pierd de el.
Pun
aproape din mers un guler unui bărbat ce tocmai era urcat într-o ambulanță de
la Călărași. Lângă mine, un domn cărunt în uniformă de pompier. Pare șef. Mă
aud întrebând: „Câți erau în autocar?“ Deși nu mă așteptam, primesc răspunsul
imediat: „În fișă sunt trecuți 52 de pasageri și doi șoferi“. Îl zăresc pe Doc
și încerc să fug spre el. Mă oprește o doamnă doctor cu câte un telefon la
fiecare ureche și mă întreabă aproape țipând: „Câți erau în autocar? Sunt cu dl
Arafat în telefon“. Repet ca un reportofon tot ce am înregistrat: „54 persoane,
52 pasageri și 2 șoferi“, apoi întrebările încep să curgă: „Câți sunt morți?“,
„Câți sunt copii?“, „Unde sunt toți, că la prima numărătoare lipsesc mulți?“.
Redau mecanic informațiile înregistrate și îl văd din nou pe Doc. Mă duc spre
el și reportofonul redă din nou informațiile. „Ok“, zice și mă trimite să duc
vreo patru băieți de pe PA-uri la copiii aflați în mașinile civile. În prima
sunt trei, în a doua doi, în a treia sunt o familie, mama, tata, fiica. Sunt
speriați, nu vor să se despartă.
Nico
apare lângă mine și o întreb în grabă: „Îi ducem la noi?“. „Hai!“ Le punem
gulere și ne croim drum cu ei prin iad spre porțile raiului 205 (indicativul
mașinii noastre). Îi urcăm și Nico îi evaluează rapid. Copil, 11 ani, TC minor
și contuzie de umăr drept; bărbat, 37 de ani, TC cu hematom, multiple
escoriații, acuză dureri la nivelul coloanei; femeie, 35 de ani, plagă tăiată
la nivelul pleoapei ochiului stâng, multiple escoriații la nivelul membrelor.
Spre norocul nostru mama știe engleză. Ne va fi ușor. Prindem linii, punem ser
și îi pregătim de plecare. Îl văd pe Doc prin mulțime și parcă îl văd pe Moise
despărțind apele. Doar el poate impune atât de mult respect și poate pune la
punct recalcitranții cu o singură privire. Vine spre noi și se asigură că
victimele sunt stabile. Cineva strigă să ducem bărbatul într-un PA, dar fetița
începe să plângă și mama să se agite. Vor să rămână împreună. În cele din urmă
se despart cu promisiunea că vor fi duși la același spital.
Mai
dau repede o tură căutându-l din nou pe Doc. Ajung lângă o fată decedată. Lângă
ea, o siluetă înmpietrită în genunchi. Probabil mama, sau sora, sau poate doar
o altă pasageră. În lumina lanternei îi văd lacrimile pe obraji.
Aud
vocea doctorului vorbind cu cineva și mă întorc. Sar în mașină și ne pregătim
de plecare. Gonim spre București cu PA-ul în care se afla tatăl după noi. Simt
că scădem puțin ritmul: PA-ul nu poate ține pasul și o lăsăm mai ușor.
Verific
perfuzoarele și văd că al mamei nu mai curge. Mișc ușor branula, dar degeaba. O
anunț pe Nico. Scoatem branula, fac stază cu o mână în timp ce cu cealaltă scot
din buzunar o altă branulă și o întind Nicoletei. Am trăit să o văd și pe asta.
Linie prinsă din prima, la 150 km/h. „Bravo Nico!“, dar nu cred că mă aude.
Drumul
la întoarcere pare mult mai scurt. Intrăm în Bucureștiul care răsună de sunetul
sirenelor. Deja primesc mesaje de la cunoscuți: „Ești de gardă?“, „Ce s-a
întâmplat?“. Nu răspund, nu am timp. Îi lipesc fetiței două fețe zâmbitoare pe
mânuța dreaptă să o mai înveselesc (ce inspirat am fost să le iau azi cu mine).
Are niște ochi verzi superbi și seamănă la fizionomie cu Teo a mea. Mama
zâmbește. Cred că începe să realizeze că au scăpat ușor.
Suntem
a doua masină ajunsă la Floreasca și intrăm în UPU. Triajul vrea să îi despartă
și să ne trimită cu mama și fiica la „Grigore Alexandrescu“, iar pe tata să îl
păstreze. Din nou respectul pe care Doc îl impune își face efectul și se
găsește loc pentru toți trei. Au paturi unul lângă altul la monitorizare. Îi
mutăm repede, îi fac cu ochiul fetiței care îmi zâmbește și ies din salon.
Valeriu Panait și Nicoleta Turcu
Nico
strigă la mine zâmbind: „Du‑te și spune-i doctorului că îl așteptăm la morgă!“.
Îmi pică fisa cam greu, dar pică până la urmă: „Domnule Doctor, vă așteptăm în
spate, unde este morga“. Îi spun Domnule Doctor. Nu îi pot spune nici Șefuʼ, nici
Doctore și nici în alt fel. Îl respect prea mult. De fapt, este mai mult decât
respect. Îl așteptăm vreo 30 de minute cu o cafea și mai schimbăm câteva vorbe
cu PA-ul care venise după noi uitându-ne cum un alt echipaj curață sângele din
ambulanță cu mopul și furtunul.
Ne
întoarcem în centrală unde ne despărțim. Doc îmi întinde mâna dreaptă în timp
ce cu stânga mă bate pe umăr. E ora 5. Rămân cu Nico și cu George până la
finalul gărzii, dar nu mai primim niciun caz. Suntem menajați. E 8,15 și eu nu
mă pot urni din curtea Salvării. Parcă a fost un vis. Parcă nu am fost eu cel
care a avut șansa să fiu primit, chiar dacă doar pentru o noapte, în echipajul
ăsta minunat. Parcă îl văd în fața mea pe Doc făcând ordine în haos. Da, am
fost acolo. Acum îmi dau seama că am avut acel caz dintr-un milion, picătura
aia de apă vie care aprinde în ochii doctorului nostru o licărire aparte și
care poate schimba destinul unui voluntar ce și-a descoperit un pic mai târziu
rostul în viață. Urmează să mă evaluez, să văd ce am făcut bine, unde am
greșit. Dar mai întâi, trebuie să mă odihnesc. Chiar am nevoie de odihnă, după
ce am trecut prin infern.
* Prim ajutor fără
capacitate de evacuare a victimei
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
