Doamna A. este mama a doi copii mici. Rațional vorbind, ar
trebui să fie fericită. Are tot ceea ce și-a dorit: familie, un soț iubitor, un
serviciu bun, unde e așteptată cu nerăbdare din concediul de îngrijire a celui
de-al doilea băiat. Nu știe însă dacă e fericită, ci doar că e obosită cum n-a
mai fost niciodată. Cu toate astea, nu doarme deloc. Toată ziua e vigilentă,
clipă de clipă, pentru că nu are încotro, iar noaptea, deși gândurile îi devin
incoerente de oboseală, tresare speriată de îndată ce ațipește. Treptat,
epuizarea face loc deznădejdii și gândurile negre sunt cele care o aduc la
psihiatru. Domnul A. o ajută cât poate un bărbat, dar toată lumea știe că
bărbații nu știu și nici nu prea vor să știe cum e cu copiii mici. Domnul A.
parcă a aterizat într-o lume stranie și ostilă, în care tot ceea ce însemna el
însuși până atunci nu mai înseamnă nimic. E foarte dezorientat. Stă la serviciu
până seara târziu: acolo măcar lucrurile sunt mai simple și e și scuza că
cineva trebuie să muncească și să aducă bani serioși. Acasă, groaza fără nume
revine, dar niște alcool în cantități nu prea mari, de vreo două ori cantitatea
maximă stabilită de OMS, face lucrurile mult mai ușor de înghițit. Alcoolul e
un bun prieten al părinților.
Doamna B. e tot o mamă tânără, dar ea s-a întors mai repede la
serviciu. E un serviciu care îi permite să pună chiar și un leu deoparte, așa
că nu vrea să îl piardă, iar cei de acolo au strâmbat foarte tare din nas când
au aflat că e însărcinată. Au fost de treabă, nu i-au reproșat direct, dar i-au
recomandat călduros să revină cât mai iute. Oricum nu-i făcea nimeni targetul
cât a lipsit. Spre deosebire de domnul B., ea nu ar vrea să stea la serviciu
până la zece seara, dar targetul nu se face singur. Lucrează cu publicul, ceea
ce e destul de solicitant, și clientului nu-i pasă că ăla mic a avut febră
toată noaptea. E și normal, suntem profesioniști. Suntem oameni acasă la noi,
nu la serviciu. S-ar descurca bine, dar, la un moment dat, au început să o
supere palpitațiile și de câteva ori a chemat salvarea pentru că a simțit că se
sufocă. E în curs de investigații extinse într-o clinică privată, dar analizele
preliminare sunt toate normale și deja a primit o recomandare către psihiatrie.
Nu e convinsă că ar avea nevoie de psihiatru. De fapt, gândul că totul ar putea
fi „doar în mintea ei“ e liniștitor, dar nu credibil. Începe în schimb să
suspecteze că o boală mai adâncă și mai rea o roade pe dinăuntru și că nici
medicii nu au cum să îi dea de cap.
Nu obișnuiesc să prezint cazuri, nici măcar cu schimbarea
detaliilor care ar putea identifica pacientul. Acum însă nu am de ce să mă tem:
cazuri precum cele de mai sus sunt foarte obișnuite. Nici nu m-am gândit la
cineva anume când am scris vinietele, mai curând m-am gândit la niște
populații. Aș putea să brodez la nesfârșit pe tema asta, dar nu ar fi prea
interesant pentru cititor: nimic spectaculos sau exotic în tablourile clinice,
particularitățile sunt cele ale vieții de zi cu zi.
Factorii de risc sunt foarte prețioși în psihiatrie,
specialitate în care partea de profilaxie este foarte slab dezvoltată. Ei însă
mai îndeplinesc o nevoie socială: particularizează din start bolnavul psihic,
îl depărtează de restul lumii încă dinainte să fi fost bolnav, legitimizează
marginalizarea. Când privim factorii de risc pentru sănătatea psihică citați de
literatură, ei par să fie de un bun-simț elementar: genetica, rețeaua de
sprijin deficitară, șomajul, divorțul, psihotraumele majore, abuzul de
substanțe. E mai greu de acceptat că înșiși factorii de protecție,
semnele a ceea ce e considerat în mod tradițional o viață psihică sănătoasă –
să reușești să ai o familie dacă ți-o dorești, faptul că ai un loc de muncă, un
plan existențial – pot reprezenta în același timp factori de risc. Pare
totuși o aserțiune de bun-simț că experiența umană nu este monolitică,
unifațetată și că fiecare pas înainte în existența noastră comportă și riscuri.
La începutul anului anunțam în „Viața medicală“ că experții în
prevenție din SUA recomandă ca fiecare adult, cu sau fără semnale de alarmă (factori
de risc), merită să treacă printr-un screening de depresie. Ceea ce e mai greu
de acceptat pentru noi toți și pentru pacienții noștri este renunțarea la
alteritate când vine vorba de suferința psihică. Tot în mod tradițional,
boala psihică e mereu a altcuiva, iar dacă te îmbolnăvești psihic devii
altcineva, te înstrăinezi de propria ta viață și de norma umană și socială.
Dacă acest lucru este o prejudecată transparentă dar încă foarte puternică în
marele public, noi, profesioniștii sanitari, suntem ținta unei capcane
similare, fie ea și mai subtilă: cea a absenței factorilor de risc drept
criteriu de excludere diagnostică. Există infarcte miocardice în afara
factorilor de risc aparenți: uneori, un nefumător, altfel activ, relativ tânăr,
cu parametri biologici normali, face infarct. Puteți alege orice altă boală
obiectivabilă în loc de infarct. Acest lucru se întâmplă și în psihiatrie, care
însă nu beneficiază de posibilitățile de obiectivare ale altor specialități. În
schimb, „beneficiază“ de presiunea socială negativă, a separării dintre bine și
rău, dintre anormal și normal, dintre centru și margine. E cealaltă față a
stigmatului suferinței psihice, atunci când ceea ce considerăm în mod arbitrar
normal e ținut la distanță de ajutorul posibil.
