Ca religie raportată esenţial la un întemeietor, creştinismul
face intens uz de memorie. „Amintirea lui Iisus“ fixează timpul real, conferind
faptelor sale caracterul unic şi exemplar. Figură voit eroică, descrisă de
apostoli cu farmec şi persuasiune, „Fiul Omului“ ocupă locul central într-o
mitologie populată cu arhetipuri şi comportamente transcendentale. Numele
„Christ“ traduce din greacă „Cel uns“, adică „Mesia“. „– Să nu socotiţi că am
venit să stric Legea sau pe Profeţi; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei
5:17). Mesajul său salvator conţinea astfel depăşirea formalismului ritual prin
curăţirea inimii. Dumnezeu se regăsea în aproapele, iubirea se ridica la rang
de virtute şi lege.
Textul evanghelic cel mai cunoscut în afara lumii creştine
pare a fi Predica de pe munte (Matei 3–12; Luca 6:20–23), emoţionant şi astăzi
prin enumerarea „fericirilor“ de care se vor bucura „cei curaţi cu inima“, „cei
ce plâng“, „cei blânzi“, „cei milostivi“ şi „cei prigoniţi pentru dreptate“.
Continuând pe profeţii Vechiului Testament şi pe Ioan Botezătorul, Iisus vestea
transformarea iminentă a lumii prin puterea rugăciunii, căci: „Toate cele ce veţi
cere rugându-vă, credeţi că le veţi primi şi vi se vor da“ (Marcu 11–24;
Matei 21–22).
Credinţa adevărată, întemeiată de patriarhul Avraam şi
reafirmată de textul apostolic: „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă“ (Marcu
10–27) garantează modelarea lumii. Rugăciunea fundamentală a Noului Testament –Tatăl nostru – reflectă nostalgia de a retrăi experienţa religioasă
iudaică primitivă: descoperirea lui Dumnezeu (Iahve) ca Tată. Rostindu-l prima
dată, Iisus îşi atestă legitimitatea, împărţind timpul istoric în două.
În Joia Mare, când celebrează Cina cea de taină, cu
apostolii, Iisus ia pâinea şi, binecuvântând-o, o frânge şi o împarte spunând:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu!“. Din paharul cu vin beau toţi, un
gest ritual, pentru că Învăţătorul spune: „Acesta este sângele meu, al Legii
celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă întru iertarea păcatelor“. Euharistia
(binecuvântarea pâinii şi a vinului) aduce liturghiei domestice evreieşti un
sens mult mai profund: necesitatea sacrificiului voluntar pentru pecetluirea
„noului legământ“. Pentru primii creştini, „frângerea pâinii“ constituie actul
cultural cel mai important, reamintind prezenţa harică a Mântuitorului şi
anticipând ospăţul mesianic de la sfârşitul vremii.
Concepţia arhaică universal răspândită a renaşterii
religioase prin sacrificiul suprem capătă astfel o nouă şi sublimă înfăţişare.
Universul văzut ca urmare a căderii lui Adam poate oglindi şi găzdui răul. Răscumpărarea
prin jertfă şi ascultare duce însă la redobândirea desăvârşirii originare şi a împăcării
cu Dumnezeu. Experienţa religioasă atinge un prag istoric necunoscut. Apare
convingerea că viaţa spirituală poate progresa şi se poate desăvârşi chiar „în
lumea aceasta“. Perfecţiunea şi beatitudinea Împărăţiei lui Dumnezeu iau chipul
real al Bisericii lui Hristos. Dialectica sacrului evoluează miraculos, ţelul
ultim al Creaţiei fiind o omenire sanctificată, invulnerabilă la suferinţă.
Istoria reală oferă o nouă direcţie pentru curgerea timpului: era noastră.
Apare spaţiul fizic în care omul răscumpărat îşi va exercita libertatea şi opţiunea
pentru sfinţenie.
Creştinismul glorifică Creaţia, binecuvântează Viaţa şi
acceptă Istoria. Adam întruchipează umanitatea condamnată de păcatul originar şi
sortită astfel morţii, pe când Hristos recreează modelul exemplar al
universului făgăduit nemuririi.
Absolutul a trăit printre noi, făcându-ne părtaşi
planului său de Mântuire. Dumnezeu s-a revelat în chip desăvârşit într-o fiinţă
umană concretă şi istorică, validând astfel prezenţa universală a sacrului.
Ne putem afla, astfel, mental, în primăvara anului 30
(sau 33) e.n., când Iisus hotărăşte să sărbătorească Paştele la Ierusalim, cu
toate că îşi cunoştea finalul tragic. Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, de o
frumuseţe deosebită, ne oferă modelul deplin al ascultării filiale: „Tată, de
este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci
precum Tu voieşti“ (Matei 26:39).
Acuzat de răsculare, Iisus este condamnat la moarte prin
crucificare, supliciu tipic roman. Contextul istoric al executării publice a
sentinţei era reprezentat de suprimarea revoltei evreieşti împotriva guvernării
romane în Iudeea. Pilat din Pont (prefectul roman al provinciei) privea orice
proclamare a apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu ca o încercare de restaurare a
unui regat evreiesc. El întruchipează pentru posteritate judecata oarbă a lumii
acesteia. Curând după arestare, Petru, discipolul preferat al lui Iisus, se
leapădă de El de trei ori, confirmând fragilitatea structurală a naturii umane.
Scena aduce un mesaj biblic novator şi anume că în iconomia mântuirii creştine
atât virtuţile omeneşti dovedite, cât şi păcatele nu sunt determinante. Contează
numai căinţa sinceră şi păstrarea speranţei.
Prinderea, judecarea şi răstignirea lui Iisus i-a răspândit
pe discipoli şi a pus punct propovăduirii. Mesajul şi chiar numele său ar fi
trecut în uitare în absenţa episodului singular şi de neînţeles în afara credinţei:
Învierea celui răstignit. Sfânta tradiţie şi Evangheliile acordă o importanţă
decisivă mormântului gol şi numeroaselor apariţii ale lui Hristos cel înviat.
Atât ca experienţe extatice, cât şi ca relatări istorice, acestea constituie sursa
şi temelia creştinismului. Credinţa în Iisus din Nazaret şi în învierea Lui i-a
transformat pe cei câţiva discipoli demoralizaţi într-un grup de oameni
charismatici, cu vocaţia invincibilităţii lor. Apostolii au depăşit prin Duhul
Sfânt disperarea şi iminenţa morţii spirituale. Lângă mormântul gol, au renăscut
ei înşişi, pentru a deveni primii misionari ai Evangheliei.
Crucea pe care are loc sacrificiul, marea trecere, e încărcată
de o simbolistică complexă. Textele patristice o numesc: „Arborele vieţii
plantat pe Golgota“, întruchipând pomul sacru al binelui şi al răului, prezent
la întemeierea lumii. E comparată adeseori cu o scară, o coloană sau un munte,
expresii caracteristice pentru funcţia magică de „centru al lumii“. Reconfigurării
universului din perspectiva creştină îi furnizează imaginea „osiei“. Centrul
apare astfel revigorat prin forţa sacrificiului, ca punct de maximă inflexiune energetică,
unde comunicarea cu cerul devine posibilă. Iisus Hristos salvează lumea în miezul
ei, la locul unde a fost creat şi înmormântat Adam. Sângele său sacru, curgând
pe „creştetul“ primului om, îl botează şi îi răscumpără vina originară. Crucea
permite reluarea ciclului vital, restaurând echilibrul energiilor primordiale.
Ne aflăm astfel în faţa izvorului tainelor, care a determinat intrarea în
simbolistica creştină a plantelor de leac şi a practicilor exorcizante. Uleiul
de măsline, grâul, viţa-de-vie îşi continuă vocaţia mitologică miraculoasă.
Tema străveche a apariţiei din sângele sau trupul unei zeităţi primordiale
sacrificate a unor plante cu virtuţi vindecătoare capătă o nouă şi seducătoare
înfăţişare. Scenariul arhaic, reluat de autorii creştini, a dus la apariţia
legendelor care descriu florile şi plantele de leac ce cresc la picioarele
Crucii sau pe mormântul lui Iisus. În lirica populară românească, sângele Mântuitorului
produce grâul, untdelemnul sfânt şi viţa-de-vie: „Carnea josul cădea/Pe unde
pica/Grâu bun se făcea/Cuiele bătea/Sângele-mi curgea/Pe unde picura/Vin bun se
făcea“.
Pe acest drum miraculos al „răscumpărării“ în universul
creştin al valorii lor simbolice iniţiale, au mers tradiţii arhaice diverse. La
sfârşitul Antichităţii şi în Evul Mediu timpuriu, anumiţi zei sau eroi
mitologici s-au transformat în sfinţi creştini. Tradiţiile religioase păgâne şi-au
asigurat supravieţuirea şi au oferit noii religii arealul lor geografic întins.
Creştinismul cosmic, estompând reperele istorice reale,
s-a proiectat asupra naturii întregi, transformând-o în cadru fantastic al
misterului cristologic. Cosmosul, răscumpărat prin moartea şi Învierea Mântuitorului,
oglindeşte o lume ideală, încărcată de virtuţi şi frumuseţe, în centrul căreia
omul oficiază o liturghie grandioasă. De la începuturi şi până azi, creştinismul
a supus cu blândeţe şi stăruinţă timpul real. A oferit iubirii abstracte şi
judecăţii aspre alternativa iertării şi a ajutorului necondiţionat. A adus curajul
în faţa morţii prin pocăinţă şi credinţă în viaţa veşnică. Iisus a venit în
lume să spargă tiparele lumii materiale, arătând că timpul biologic e doar un
popas.
Vasile Voiculescu, ca un bătrân
iconar sedus de culoare, zugrăveşte cu har scena finală: „Zăceau în noi vechi
stavili de păcat,/Ne ocoleau din Ceruri mesagerii/Dar Domnul a venit, le-a
spulberat/Trec libere-n noi căile-nvierii//Pândeşte, suflete; ia-ţi straie noi/Cămările
găteşte-ţi; poate iată-L/E drumul lui Christos, acum prin noi,/Prin om, El suie-nvingător
la Tatăl“. („Stavila“)
