În mod tradiţional, încă din perioada Principatelor, locuitorii Bucureştiului şi românii, în general, au avut o declarată „slăbiciune“ pentru tot ceea ce venea de la Paris, indiferent că era vorba de literatură, filozofie, medicină sau… modă. Orientarea filo-franceză a persistat în timp şi a dus la crearea, în perioada interbelică, a Institutului Francez de Înalte Studii din România, inaugurat în anul 1924. Îşi datorează existenţa istoricului de artă Henri Focillon, care a fost însufleţit de pasiunea pentru România şi de prietenia care l-a legat de profesorul George Oprescu, şi a ajuns, în timp, să fie integrat serviciilor Ambasadei Franţei de la Bucureşti. Astăzi se numără printre cele 150 de institute sau centre culturale franceze care există peste tot în lume şi care sunt subvenţionate de Ministerul Francez al Afacerilor Externe, având două misiuni principale: predarea limbii franceze orientată spre un public diferit de cel şcolar şi difuzarea culturii şi creaţiei artistice franceze în cooperare cu partenerii culturali din ţara de reşedinţă. (...)
Devenit de-a lungul anilor un punct de referinţă pe harta culturală a Capitalei, a fost şi continuă să fie în acelaşi timp şi un factor de stabilitate, căci de peste şapte decenii, mai exact din 1936, îşi primeşte oaspeţii în acelaşi sediu din bd. Dacia nr. 77, o reşedinţă cochetă aparţinându-i arhitectului O. Maugsch, construită între anii 1909 şi 1910, pe care statul francez a cumpărat-o de la familia Olănescu. Deşi a trebuit să îşi întrerupă activitatea după instaurarea regimului comunist, a revenit, deşi discret, în viaţa bucureştenilor, în anul 1970, profitând de o perioadă de destindere politică, şi până în 1990 a funcţionat sub titulatura de „Biblioteca franceză“. (...)
Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.
