…un
sentiment complex şi derutant al timpului, asupra căruia Riri Sylvia Manor meditează poetic, pe care ni-l induce. Exprimarea
aforistică este modalitatea exclamativă a uimirii în faţa unui deja care devine încă. Percepţia continuumului temporal este deopotrivă proaspătă şi
gravă. O elegie discretă a îmbătrânirii: „Credeţi-mă, Domnule, sunt oarecum
bogată,/ Sunt bogată în şaptezeci şi cinci de ani,/ Şi îi scutur pe toţi ca pe
un covor la aer/ În această primăvară –/ Un început de vară/ Sau un punct“ (Am…). Vârsta, bogată în ani, nu e trăită
în criză, ci „Cu o anumită toleranţă, tăvălită/ Prin pesmetul anilor“. Poeta
are ochii deschişi, lucizi: „Bătrâneţea/ O mare tâmpenie/ Ca şi cum poţi să te
adaptezi/ Încetul cu încetul/ La ideea morţii tale – tu, cel atât de viu.“ (Mariaj de convenienţă) O luciditate ce
sporeşte în contratimp: „forfotind în tsunami şi presimţiri“, „transferând
materia cenuşie de la emisfera stângă/ la emisfera dreaptă“.
Timpul,
un subiect dificil pentru filosofi, este sensibilizat de poeta Riri Manor prin
mişcarea giratorie a fiinţării, a autodefinirii: „Nu ne-am născut încă/ Şi
trebuie să murim./ Purtăm încă laptele pe buze/ Ca un steag/ Sau ca o scuză/
Pentru tot ce n-am gustat. Pe urmă,/ Atunci când am vrut să fim/ Altceva/ Şi nu
am fost/ Nici măcar/ Noi înşine.“ (Deja)
Reflexul
cotidian este foarte puternic la Riri Manor, el o menţine la suprafaţa
vârtejului interogativ, dar, totuşi, aproape de fiorul limitei: „Şi când pe
masa nepusă/ în sfârşit/ reînvie inima telefonului şi bate un sunet/ în loc de
puls/ Atunci ştii…“. (Atunci ştii…)
Este o poezie modernă, astrofică, a faptului divers dar nu banal, o poezie a
conştientului, lipsită de ritmul liric al vocii subconştiente. Dacă suntem atenţi,
prin „pădurea imaginaţiei“, se aude străbătând ecoul tragic. „Haimana în pădurea
imaginaţiei,/ Te-am lăsat acolo pe tine/ Să fii sperietoare pasărilor din capul
meu./ Sunt Meşter Manole – Femeie/ Cu fiecare cărămidă adăugată/ Scrâşnesc din
dinţi şi/ Înalţ zidul… Totul e să ştiu că eşti înăuntru.“ (Zidul) O viziune (!) în care se concentrează, parcă, sensul
volumului. Viaţa e zidire – iar un
savant ca Riri Manor, care şi-a dedicat ştiinţa şi energia celor slab văzători,
cunoaşte cu prisosinţă dublul înţeles al acestui cuvânt. Dar viaţa e şi risipire. Cochetării feminine care dau
graţie sentimentului ireversibilului. Poeta culege ca pe fulgi gesturile
efemere, clipele suprapuse, amintirile, aduce în prezent – ca la teatru –
fantomele celor ce au trecut printr-o cameră de hotel (Camera de hotel).
Volumul Încă (Editura Tracus Arte), un fel
de „Niciodată de-ajuns“, precum şi celelalte volume ale poetei, apărute
anterior, se remarcă prin spontaneitatea cu care autoarea învie metaforele
moarte ale limbii: „îmi bag nasul prin viaţă“, „bătrâneţea – un mariaj de
convenienţă“, „pânza de păianjen a întâmplărilor“, „haimana în pădurea imaginaţiei“,
„anii au muşcat din faţa mea ca dintr-un măr“. Se remarcă prin firescul unor
mutaţii de reprezentare ca procedeu stilistic. Traiul invadat de clişee este
confruntat cu exemple de vieţi consacrate. Efectul e hiperbolizant, ne face să
realizăm tortura rutinei. E ca un strigăt de alarmă în faţa pericolului banalizării:
„Mă întreb oare cum ar fi arătat:/ Shakespeare cu creierul feliat/ De reclame tăind
circumvoluţiuni/ Până devenea fan Coca Cola?/ Cervantes într-un Mall în Mancia/
Fâţâindu-se între Dulcinee locale şi fast-food?/ Proust tolănit în faţa unui
TV/ Şi neavând timp să pândească umbra domnişoarelor în floare/ Sau a unei mame
problematice? /În acele vremuri/ Demult apuse/ Oamenii/ Mai stăteau dracului şi
cu ei inşişi/ Nepoluaţi.“ (Mă întreb)
În hiatul existenţial, prin acelaşi firesc al transfigurării, cotidianul devine
imagine revelatorie: „În clipa în care/ frica ne stăpâneşte/ Şi Dumnezeu din
miezul nostru/ A plecat/ Noi devenim/ Pantofii care aşteaptă/ În dulapul/ Unei/
femei paralizate.“ (Frica) Revitalizarea
limbii şi a imaginilor reînvie viaţa cea de toate zilele, ea capătă relief,
devine expresivă.
Poezia
poetei Riri Manor e un spaţiu al luminii, al iubirii fără vârstă, al belşugului
de culori interiorizate: „Purtăm în
noi culori nesăbuite/ Şi după ele liniştea de orb/ Culori flămânde de lumină/
Orice pot înţelege totuşi/ Dar nu că nu vom mai iubi/ Si nu vor mai fi culori/
De risipit.“ (Culori nesăbuite) Un
fior melancolic, însă, discret, nuanţează sentimentul acelui încă din poemele lui Riri Manor, dar
sufletul ei e fără „urme de uzură“, salvat prin apăsare pe tasta „suflet“ (Save as). Un suflet, ca şi poezia, însufleţit de elan, un suflet dedicat,
inteligent. Dar, oricât ne-ar împărtăşi din taina acestui elan, în mod delicat
sufletul poetic îşi recunoaşte natura solitară: „Eu nu cred în plural… Poate
doar în pluralul/ care bate din aripi/ în interior“ (Eu nu cred în plural).
