Chiar dacă se încadrau
în stagiunea curentă a Filarmonicii bucureştene, concertele din 30 aprilie–1
mai s-au derulat sub genericul „Lipatti Evenings“ – „Serile Lipatti“, despre
care am aflat, din prezentarea cuprinsă în caietul-program, că au luat fiinţă
la Fundăţeanca, în casa Lipatti, acolo unde au avut loc recitaluri susţinute de
pianişti cunoscuţi. De această dată însă, se menţionează că s-a implicat şi
Asociaţia „Art à la carte“, iar proiectul este cuprins în programul „Promovarea
diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european“,
finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul
României. Nu prea înţeleg ce legătură ar avea „promovarea diversităţii în
cultură“ cu repertoriul şi interpreţii din acele seri şi nici cu personalitatea
lui Dinu Lipatti. Cu siguranţă, formula iniţială, în intimitatea Casei
memoriale, avea o cu totul altă concepţie şi... nu era realizată din astfel de
fonduri.
Singura raportare la
muzicianul român este invitarea unor pianişti străini pe podiumul Ateneului.
L-am ascultat în acele zile pe Andrei Gavrilov din Rusia, propus de altfel ca
vedetă a concertelor. În compania Filarmonicii, sub bagheta lui Horia
Andreescu, a atacat (la propriu şi la figurat) Concertul nr. 2 de Rahmaninov.
Impresionant prin sonoritatea de clopot din primele acorduri, Gavrilov a
crescut grav şi masiv, aproape ameninţător, surprinzând apoi prin agresivitatea
demersului pe claviatură, alternând cu momente în piano, bine susţinute, dar
fără sensibilitatea şi lirismul aşteptat. Agitaţia sa permanentă a creat şi
impresia unei uşoare desincronizări în raport cu orchestra, care a reuşit însă
o interpretare adecvată, cu planuri expresive frumos construite şi capacitate
de adaptare la evoluţia uneori neaşteptată a solistului.
Ca de obicei, tehnica
performantă şi intensităţile exacerbate au fost considerate de mulţi spectatori
ca o dovadă a calităţii pianistului, ba chiar cineva a strigat, în limba rusă,
„Mulţumesc!“, aşa încât, degajat şi volubil, Gavrilov a prezentat cele două
bisuri acordate imediat, primul în aceeaşi manieră incisivă, într-un tempo
năucitor, cel de al doilea, contrastant, în neaşteptate nuanţe estompate. Dar
modul în care a sărit de pe scaun în clipa în care marca ultimul sunet din
partitură sau saluturile exuberante adresate, probabil, cuiva din sală,
demonstrau, o dată în plus, temperamentul şi „originalitatea“ sa specială. Ce
legătura aveau toate acestea cu interpretarea aproape ascetică pe care Lipatti
o conferea lucrărilor abordate, cred că nimeni nu a înţeles.
De altfel, şi „Messa di
Gloria“ de Puccini era departe de structura şi opţiunile artistice ale
pianistului român evocat, dar am ascultat-o cu plăcere, pentru că, superbă în
sine, sub conducerea unui dirijor care ştie să construiască edificii sonore
perfect 
echilibrate, a fost redată de orchestră şi corul pregătit de Iosif-Ion
Prunner, cu acurateţe şi omogenitate, alternând paginile de rugă cu cele
strălucitoare, în apoteoză, rezolvate cu supleţe şi precizie.
Total nefiresc, nici
acel caiet-program, nici site-ul Filarmonicii nu au notat numele soliştilor, pe
care doar cei care au citit afişul l-au aflat. Se prea poate ca mulţi dintre
melomani să-i fi recunoscut din apariţii anterioare, fie în concert, fie în
reprezentaţii de operă. Tenorul clujean Cristian Mogoşan (care se reface după
un stupid accident ce i-a afectat corzile vocale) a optat pentru o emisie
deschisă, cântând curat dar cu o anume precauţie. Iar bas-baritonul Iustinian
Zetea, deşi nu a avut „greutatea“ unui glas de bas autentic, a conturat cu
îngrijire frazele generoase, cu o linie adecvată sensului cerut de text,
discrepanţa între modul de a cânta al celor doi frapând în special în scurtele
duete. Dar s-au integrat în viziunea de ansamblu a partiturii pe care
Filarmonica şi Horia Andreescu au oferit-o melomanilor într-o versiune densă,
reliefând frumuseţea muzicii pe care Puccini a scris-o în tinereţe.
O seară de muzică bună,
destul de ciudat inclusă în... „Serile Lipatti“, care vor continua, în 18 mai,
prin recitalul pianistului norvegian Hakon Austbo, concretizând astfel intenţia
de a prezenta „interpreţi renumiţi“ din acea ţară, oricum mai aproape de ceea
ce-şi propune „promovarea diversităţii culturale“, mai ales dacă ţinem seamă că
grantul este oferit şi de Norvegia.
