De peste 150 de ani, europeanul, devenind turist, grație
apariției și diversificării mijloacelor de transport mai rapide decât caleașca,
folosește ghidurile Baedeker, inițiativă a germanului cu același nume (Karl).
Într-atât de utile s-au dovedit aceste călăuze, încât numele inventatorului a
devenit substantiv comun („bedecăr“), iar în sacul de voaiaj al fiecărui
călător se găsea câte un exemplar, adesea tradus în limba de origine, ilustrat
mereu mai atractiv și continuu actualizat pentru imaginate necesități de ordin
practic: hărți generale ale țărilor, dar uneori și ale marilor orașe, chiar și
pe cartiere, hoteluri cu galoanele lor înstelate, informații bancare, orarul
restaurantelor și al marilor magazine etc. Prin 1900, cunoscutul producător de
anvelope auto André Michelin a imaginat pentru șoferi un ghid care să-i
descurce pe aceștia în legătură cu posibilitățile de cazare și de masă, de pe
rutele – vai de mama lor – pe care le străbăteau. Ideea a prins și a apărut
ghidul verde Michelin pentru drumeții, locuri de popas și odihnă etc., dar și
ghidul gastronomic cu nume, astăzi
stelele pe care publicația le acordă restaurantelor făcând distincția între
cele modeste și cele remarcabile (cu râvnitele trei stele). Pașii următori i-a
constituit crearea cărților turistice descriptive – informații despre muzee,
situri arheologice, un minimum de date geografice și istorice ș.a.m.d., în
deceniile din urmă, minuni de artă tipografică. Rari însă au fost cei care,
simțind nevoia să comunice și altora propriile impresii, au părăsit formula, cu
timpul tocită, a jurnalului „sec“ de călătorie („am ajuns la ora cutare, e
foarte frumos și nu plouă, am mâncat o pizza la...), făcând considerații mai
săltate asupra „descoperirilor“ nemenționate în ghidurile uzuale ori dedându-se
la comparații, cel mai adesea (și din păcate) cu propria țară, și la meditații.
Din această categorie face parte recenta carte a profesorului psihiatru Gavril
Cornuțiu, autor care își intitulează recenta apariție editorială Gândurile
peregrinului (Ed. Saeculum Vizual, 2015).
Înveteratul călător pleacă la diferite intervale temporale din
Oradea sa natală (n. 1948, comuna Margine) și ajunge, hăt, departe, până în
Japonia ori la Cape Town, în Africa de Sud. Europa? La degetul cel mic al
„peregrinului“. Peste tot însă, în călătoriile sale numeroase și bogate în
înțelesuri, peregrinul se caută pe sine. „Meditațiile din volum – scrie autorul
– reprezintă drumul meu către mine însumi“. Căci, precizează acesta, „fiecare
ne naștem cu puterea de a ne mira și cu visul de a cunoaște cu toate simțurile
realitatea care, cu cât este mai îndepărtată, cu atât pare mai fabuloasă și de
domeniul basmului“. Când are loc confruntarea dintre imaginea din gând și
realitate, vraja basmului dispare, dar nu spre pierderea și regretul nostru, ci
spre înțelegerea fondului aparențelor și lumii reale, plină de frumuseți, în
care uneori ne este hărăzit să existăm.
La Amsterdam, de pildă, unde ajunge pe un timp aspru, tomnatic,
cu „cer format din nori întunecați care se învălătuceau bezmetic, alergați în
draci de vântul stăpân“ (trăgând concluzia că aceasta e condiția climatică a
țărilor geografic asemenea Olandei), are revelația faptului că pictura olandeză
exprimă foamea de lumină. Întârzie îndelung în fața Rondului de noapte și
conchide: „Fiecare personaj al lui Rembrandt parcă iese la lumină din
întunericul misterios și impenetrabil al existenței absconse. (...) Doar lumina
este cea care developează rațiunea lucrurilor“. Pentru autorul înamorat de
pictura clasică, Rembrandt rămâne „pictorul luminii“ (personajul său principal)
în opoziție cu Caravagio (numele milanezului se ortografiază totuși
Caravaggio), „pictorul penumbrei“ și al degradeurilor. Îi place să cutreiere în
tihnă Țara lalelelor, cu orașe mici și îngrijite, vorbind despre sobrietatea
clădirilor și a populației derivând din triburile germanice conduse de
Arminius, amprentă genetică observabilă în comportament. În Germania încearcă
să găsească răspuns la întrebarea (nu numai a sa): „Ce nebunie i-a putut
împinge pe nemți să se ia în piept cu lumea întreagă?“. Din păcate, meditează
peregrinul, „din rațiuni de political correctness, nu avem mărturii pe
deplin sincere ale acelei generații [care s-a angajat în nebunie, cu trup și
suflet] și probabil nu vom înțelege niciodată pe deplin fenomenul, vom ști doar
că e posibil“. La Berlin, admiră forța nemților de a vindeca rănile adânci ale
războiului, dar cei șaptezeci de ani trecuți de la război n-au reușit totuși
cicatrizarea lor completă. Și conchide: „Deocamdată Germania se menține în
plutonul fruntaș prin transpirație. Ca să fie în top, nu este suficientă
transpirația, sunt necesare Școli“. Nu e vorba de clădiri, ci de școli în sens
creativ (Școală de fizică, de tehnică...) distruse de război – scrie profesorul
Cornuțiu, parcă trimițându-și gândul la țara sa, unde marile școli, inclusiv
cele de medicină, au cam dispărut.
Dând pagină după pagină, așteptam să ajung pe urmele călătorului
„La izvoare“, adică în minunata peninsulă, pe care, pentru niciun motiv, un
ardelean get-beget nu ar putea să o excludă din traseu. Vizitează și se pamează
ca oricare dintre noi la Florența, cea fără de egal în frumusețe, vorbind
despre Renaștere, căci: „Este de neconceput o împlinire intelectuală fără
degustări și rătăciri printre textele și imaginile Renașterii florentine“.
Ajunge apoi la Verona, pe care o definește ca „orașul genialității discrete“,
cititorul va înțelege de ce, trece râul Adige, pășind peste Pons marmoreea, și
face trimiteri la operele shakespeariene, vizitează catedrala San Zeno. Aici
adastă îndelung în fața frescelor murale: „Stând în fața lor și făcând
abstracție de restul ansamblului (...) m-am teleportat într-un spațiu estetic
cu rezonanțe extrem de sentimentale pentru mine. Ceva asemănător (...) poate fi
văzut pe pereții bisericuțelor din Sântămăria Orlea și Crișcior din jurul
Hunedoarei, fresce datând cam din aceeași perioadă a picturii europene. Este o
deghizare de bizantinism, un prim efort de rupere din chingile rigide ale
hieratismului bizantin. În Italia, sămânța s-a transformat în copac măreț. La
noi, istoria a sufocat sămânța și ne-a scufundat, pictural vorbind, din nou în
bizantinism“.
Ajungând la Prado, în sala Velázquez, descoperă, ascuns cumva,
bustul unui nobil dac. Se simte mândru – apăi, cum? – de armonia acelui bronz,
recunoscând trăsăturile chipului mediu de român. Recomandă tuturor
conaționalilor care trec prin muzeul spaniol să-i studieze înfățișarea
aristocratică. Când ajunge în Orașul luminilor, nu se precipită să-și informeze
cititorul despre cât de înalt e turnul Eiffel (324 m), cele peste zece mii piese
de oțel folosite la ridicarea lui ori despre magazinele de pe rue Rivoli. Ci
afirmă: „Ce va rămâne din New York nu știm, dar ce a rămas din Paris vedem,
este cel ce și-a dorit să fie un cuib stelar al frumuseții clipei. Să ne
reamintim cele patru principii, porunci, de pe zidurile templului antic din
Delfi: 1. Cel mai drept este cel mai frumos. 2. Respectă limita. 3. Urăște
aroganța. 4. Nimic în exces. Conform acestor principii-porunci, Parisul este
orașul apolinic prin excelență, pe când New Yorkul are ceva dionisiac în
excesele sale. Am privit îndelung imaginile arhitecturii pariziene pentru a
înțelege de unde provine armonia sa, frumusețea logicii geometrice a materiei
sau eleganța rațiunii semnificației formelor. În final am înțeles că cele două
ferestre sunt una singură. Există o logică de dinaintea materiei și de
dinaintea semnificațiilor. Această logică primordială este simetria ca lege
fundamentală a realității, iar generațiile de creatori ai Parisului au
respectat-o întocmai. Priviți Notre Dame. Prin simetriile sale pare o celulă
stem a armoniei arhitecturii“.
Ajuns la Londra, amintește de sângele celtic al unei părți a
neamului nostru, ca și despre faptul că daci înglobați cohortelor romane ar fi
ajuns în insulele britanice. Iar străbătând abația Westminster, „cel mai sacru
cimitir pe care l-am văzut“, îi elogiază pe englezi „pentru că își omagiază
regii și valorile“. Oare noi ce am făcut cu valorile și monarhia (abia
înfiripată la scară istorică la sfârșitul secolului al XIX-lea) din 1944 și până
acum? Trebuie, cred, să opresc aici această foarte succintă prezentare, dorită
doar pentru a stimula interesul cititorului față de notațiile absolut
remarcabile ale peregrinului orădean, nu înainte însă de a mai cita numele
câtorva dintre locurile pe unde autorul a avut norocul să se poată opri:
Istanbul, Viena (detaliind între multe altele, relațiile noastre de veche
tradiție cu Imperiul Habsburgic); Granada, „capitala unității naționale
spaniole“; Chicago definit drept „capitala preriei“, dar și a tezaurului de
opere brâncușiene; Kyoto; Toronto.
