Peste
50 de ani, nu se mai uită nimeni la filme. (…)
Filmele
vor fi altceva.
Cel mai recent film
al lui Corneliu Porumboiu este genul acela de film ideal de ţinut aproape de
suflet ca pe ceva foarte drag, esenţial, de nepreţuit. Când se lasă seara peste Bucureşti
sau Metabolism te pune pe gânduri şi parcă ţi-ai dori ca secvenţele să
fie mai lungi pentru a atinge profunzimea discuţiilor. Pe de altă parte, stai să
te gândeşti la cât de bine e dozat totul, cum a gândit Porumboiu fiecare secvenţă,
fiecare încadratură, fiecare replică şi gest, cum orice element în plus ar
strica armonia. Este filmul de care ai nevoie în zgomotoasa ofertă din
cinematografe. Un film lent, pe care îl digeri şi îl rumegi încetul cu încetul,
până la esenţă. Genul acesta de cinema are efect catartic. Secvenţa de început
îi urmăreşte pe Paul şi Alina (regizorul şi actriţa din rolul principal).
Lucrează la un film şi discută despre secvenţa nud pe care Paul intenţionează să
o filmeze a doua zi. Bucureştiul noaptea, camera de filmat e înţepenită pe
bancheta din spate, lumină obscură şi două profiluri. Cei doi analizează felul
în care filmatul pe peliculă a influenţat capital conceptul de film. Cum rola
de film poate imprima doar 11 minute, restricţionarea filmării unei duble vine
de la sine. De altfel, niciuna dintre cele 18 secvenţe ale filmului lui
Porumboiu nu depăşeşte 11 minute. Iar această limitare a determinat un anume
mod de a face cinema, un mod de a privi lumea, de a o gândi. Digitalul şi
infinitele sale resurse vor transforma radical maniera de a face cinema.
Realitatea creionată va putea fi mult mai fidelă. Tot ce face Porumboiu este să
analizeze în profunzime realizarea filmului, a modului în care te raportezi la
spectatori, a ceea ce transmiţi, dar mai ales cum transmiţi. De ce aşa şi nu
altfel, de ce un asemenea gest şi nu unul dublat sau mult mai simplist.
Porumboiu analizează cu rigoarea unei endoscopii relaţia dintre regizor şi
actor, sensul cuvintelor, al gesturilor, iar Bogdan Dumitrache (regizorul Paul)
te cutremură cu ambiţia lui de a da sens fiecărui detaliu. Nu vrea să lase
nimic la voia întâmplării. Şi e fascinant să descoperi regizorul, omul care
coordonează totul. Şi ce e în spatele fiecărui detaliu. Iar întrebările sale şi
pretenţiile pe care le are de la actriţă sunt completate impecabil de
simplitatea imaginilor.
Paul intenţionează să
filmeze o scenă nud cu Alina. Este actriţa din filmul său, au o relaţie împreună,
desigur, suficient de scurtă, pe perioada filmărilor. O poveste asumată până la
urmă. Maniera în care Porumboiu disecă secvenţa este de o precizie chirurgicală:
Alina nu e personaj principal, Paul nu o lasă să devieze de la sensul filmului,
nu îi dă mai mult spaţiu şi timp decât trebuie. O face să conştientizeze de ce
acea ordine a mişcărilor, o forţează să gândească şi să nu facă nimic robotic,
să nu denatureze defel sensul. Chiar şi cea mai mică neatenţie poate distruge o
întreagă construcţie atât de minuţioasă. Or, filmul acesta este unul politic.
Secvenţa din
restaurant este una dintre cele savuroase: continuă analiza teoretică a ceea ce
se întâmplă pe platou, a ceea ce se transmite. Odată canalizaţi pe mijloace,
vom pierde conţinutul. Exact ca în gastronomie. De ce beţisoare în loc de
tacâmuri normale? Diferenţa dintre cei doi este atât de evidentă: Paul se
concentrează pe conţinut/mâncare, gust, aromă, în vreme ce Alina este atentă la
formă – delicateţea cu care mănâncă este aproape enervantă. Rolul i se potriveşte
de minune Dianei Avrămuş. Are o inocenţă relaxată, fără prea multe procese de
conştiinţă 
decât atunci când sunt provocate. Ştie prea bine rolul pe care îl
joacă şi îi place să fie pe post de amantă a regizorului. Joacă asumat
periculos, relaţia cu Paul este evident ascunsă faţă de iubitul de acasă, din
Târgu Mureş. Dar nu pare să aibă vreo remuşcare. Lasă de înţeles că aventura
lor e cumva necesară pentru realizarea filmului. Scurt, trecător, fără prea
multe implicaţii, fără vreun fel de profunzime, cu o detaşare demnă de Monica
Vitti. Alina: „Şi cine a fost Monica Vitti?“; Paul: „De Michelangelo Antonioni
ai auzit?“.
Endoscopia lui Paul prezentată în digital este una
dintre cele mai viscerale secvenţe. Nu doar prin precizie, ci mai ales prin
sensul pe care îl dă construcţiei filmului. Iar vocea Mariei Răducanu de pe
genericul final este pur şi simplu cutremurătoare: „Când se lasă seara peste Bucureşti/ Eu mă uit la fete, dar văd că nu eşti….“.Din 20 septembrie în cinematografe. Un alt film românesc care trebuie văzut.
