În
ultima perioadă, avem de-a face cu un trend
în materie de cinema: redescoperirea basmelor şi omagiul adus începuturilor
cinematografiei şi filmelor mute. Nimic mai frumos şi mai generos din partea
regizorilor! Nu sună şi nu arată deloc rău, singura condiţie este ca lucrurile
să se oprească la acest nivel şi să nu continuăm în acest stil cu alte
trei-cinci filme. Prezentat în cadrul Festivalului de Film B-EST, Albă
ca Zăpada (Blancanieves), în
regia lui Pablo Berger, propunerea Spaniei la Oscarurile din 2012, este
suficient de spectaculos, dar nu într-atât de mult pe cât promitea trailerul.
Cred însă că odată ce ai văzut Artistul lui
Hazanavicius, premiat în acelaşi an (2012) de către Academia Americană de
Film, e imposibil să îţi concentrezi atenţia asupra poveştii fraţilor Grimm
transpusă într-o versiune cinematografică atipică. Pur şi simplu, e o strategie
de
marketing greşită, care mai degrabă năuceşte decât îţi focusează atenţia
pe produs. Un lucru este cert: Maribel Verdu, binecunoscută din Labirintul lui Pan şi Totul despre mama mea, este încântătoare,
o combinaţie fascinantă de demonism, malefic, perversitate, transformându-se
sub ochii noştri dintr-o simplă asistentă medicală într-o perfidă moştenitoare
care se visează stăpâna supremă.
Din păcate, povestea nu străluceşte foarte
mult, merge pe linia clasică a fraţilor Grimm, plasată în Spania anilor ’20, în
lumea toreadorilor, dar alunecă într-un soi de melodramă proastă. Imaginea,
coloana sonoră şi câteva elemente spectaculoase în materie de regie (montajul
în ritmul castanietelor care îţi taie respiraţia, costumele şi manifestările
erotice ale mamei vitrege) te încântă şi nu te plictisesc, dar până la urmă rămâi
cu un gust amar în materie de ecranizare. M-aş fi aşteptat la o simbolistică
mai generoasă, la metafore mai îndrăzneţe şi nu pur şi simplu la o traducere a
poveştii binecunoscute. Pe de altă parte, plastica filmului te duce cu gândul
la filme celebre din istoria cinematografiei, lucru deloc de neglijat.
Alb-negrul îţi dă o oarecare asprime, sobrietate şi ţinută ce impune respect.
Dar ceva, acolo, deranjează, oricât de minunaţi ar fi actorii ori restul
elementelor menţionate mai sus. Senzaţia că nu te poţi apropia mai mult de el rămâne.
Ajungi în acel moment în care te plictiseşti şi eşti dezamăgit că până şi
piticii îşi fac apariţia în film! Pe de altă parte, Berger stârneşte duioşie
prin câteva secvenţe din casa bunicii, unul dintre cel mai delicate momente
este acela al dansului din curte, moment fellinian prin mişcarea aparatului de
filmat, a dansului ritmat şi poetic. Dar cadrul de-a dreptul sfâşietor, mai
presus de orice coridă ori dans, este acela al rochiei albe aruncate în lighean
şi transformate în rochie de înmormântare.
Toreadorul
Alfonso de Vilallonga deschide filmul cu una dintre cele mai puternice secvenţe:
lupta cu taurul, concentrarea maximă a soţiei sale, însărcinată şi emoţionată
pentru cea mai importantă coridă a soţului său. Furia animalului provocat la
luptă spulberă armonia cuplului care urma să trăiască memorabilul moment al naşterii
copilului lor. Alfonso este accidentat grav, în vreme ce contracţiile se
stârnesc precum corida la care 
tocmai a asistat. În mod neaşteptat, epuizată de
naştere şi traumatizată de starea soţului, femeia moare pe patul de spital, în
vreme ce toreadorul supravieţuieşte chinuitoarei realităţi: un copil de care nu
se va bucura curând şi o paralizie chinuitoare. Diabolica Encarna (Maribel
Verdu) îşi va face apariţia în mod surprinzătorîn viaţa lui, angajându-se să se îngrijească de el: va pune stăpânire pe avere, controlându-i fiecare mişcare fără
a-i păsa defel de binele lui. Megalomania se instalează rapid în viaţa ei
(picturi fără număr, stil de viaţă burghez, manifestări tipice de stăpână fără
limite şi fără remuşcări), fără prea multe neplăceri de vreme ce fiica lui
Alfonso este crescută de bunică. Până într-o bună zi, când aceasta se stinge şi
Encarna trebuie să o găzduiască pe micuţa Carmen.
Dincolo
de toate acestea, personajul cu adevărat spectaculos şi fascinant, după mama
vitregă, desigur, este cocoşul Pepe, prietenul de încredere al lui
Carmen-Blancanieves. Nu-l scapă din ochi: cel mai haios, năzbâtios şi zglobiu
personaj din film, cu un final tragic şi previzibil.
Cu
toate neajunsurile scenariului, Albă ca Zăpadamerită văzut pentru că, în fond, este basmul clasic tratat într-o manieră
originală, cu o muzică şi o imagine de-a dreptul incredibile.
