Similitudinea
biografiilor noastre – a autorului cărţii Amintiri dintr-o copilărie furată (Cronedit,
Iaşi, 2014), Adrian Aldea, şi a mea
– este, pentru mine, tulburătoare. Amândoi născuţi în anul Anschluss-ului,
vocabulă ce defineşte contopirea forţată a Austriei cu Germania hitleristă, sub
auspiciile cancelarului nazist Arthur Seyss-Inquart, ţară care ar fi urmat să
devină o provincie (Ostmark) a celui de-al treilea Reich, am avut de îndurat,
ca bieţi oameni „supt vremi“, vicisitudinile ultimului război mondial, astfel
anunţat. (Debutul conflagraţiei avea să aibă loc odată cu invadarea Poloniei,
la 1 septembrie 1939.) Dar şi a urmărilor de mai târziu ale războiului pentru
România: întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi în august 1944, ocupaţia
bolşevică de lungă durată, anularea democraţiei, abolirea monarhiei şi
izgonirea suveranului, costurile umane ale transformărilor economice şi sociale
consecutive, de inspiraţie sovietică, inversarea scării valorilor,
totalitarismul comunist ce a culminat cu „epoca de aur“, perioadă încheiată după
50 de ani cu evenimentele sângeroase din decembrie ‘89.
În
această jumătate de veac, ambii am crescut cunoscând foametea din 1946–1947,
cartelele pentru alimente, lodenul „pe puncte“, şedinţele nesfârşite de
îndoctrinare ideologică sau cele având ca obiect demascarea duşmanului de clasă,
frica arestărilor politice ale părinţilor şi rudelor apropiate etc., am avut
parte de reforma rusificată a învăţământului, de un liceu ca vai-de mama-lui,
absolvit la 16 ani, salvat ici-colo de câte un profesor din „vechea gardă“
dedicat misiei sale, ne-am întemeiat familii, ne-am format ca medici (învăţând
nu numai medicină, dar şi marxism-leninism plus limba rusă), iar autorul – strălucit
la studiu, norocos, nevoit totuşi să-şi mistifice dosarul de cadre – a reuşit să
devină chirurg şi profesor universitar. Acesta ne-a fost destinul şi în primul
rând „călătoria iniţiatică“, după cum denumeşte excelentul prefaţator al cărţii,
scriitorul şi poetul Valeriu Stancu, copilăria. Şi, dacă unii din contingentul
nostru (1938) ar fi avut talentul lui Adrian Aldea, curajul introspecţiei şi al
publicării rezultatelor acestei analize, amintirile lor s-ar fi oprit,
probabil, la aceleaşi momente descrise în carte, de mare impact în existenţa
generaţiei noastre. Pentru ceilalţi, doar cititori, cu siguranţă că
suvenirurile autorului „copilăriei furate“ îi vor răscoli prin asemănare, încât
în multe dintre pagini se vor regăsi, ca şi mine, cu firească emoţie.
Prof. dr. Adrian Aldea, medic-scriitor
(„Oameni şi bisturie“, două volume, ediţii repetate 1990, 1994, 2014;
„Medicinist în târgul Ieşilor“, 1997) şi avizat colecţionar de artă (alcătuitor
al albumului: „Viaţa ca labirint, Arta ca speranţă“, 2013), declară că demersul
său nu este o defulare, un efort gratuit. Ci, observând că memoria la români
este degrabă trecătoare şi că mulţi tineri sunt neinformaţi în legătură cu
vremuri pe care nu le-au apucat, dar faţă de care adoptă (în necunoştinţă de
cauză) o nostalgie de împrumut de la cei care regretă oferta ceauşismului:
subzistenţa, o subzistenţă ternă, în orice condiţii, fie şi acelea ale lipsirii
de libertate şi drepturi ale omului, a considerat obligaţie civică faptul de a
împrospăta, chiar şi în maniera în care a făcut-o, memoria publică. Aceasta
„pentru a nu se aşterne uitarea peste nişte evenimente cumplite, care oricând
se pot repeta. Şi, atâta vreme cât cancerul roşu încă ne ameninţă Fiinţa, pot
afirma, asemenea lui Victor Hugo, că «aceste scrieri nu vor fi de prisos»“ (din
„Cuvântul autorului“). Dată fiind apartenenţa sa de clasă, copilăria – cu toată
ocrotirea părintească – şi apoi adolescenţa nu vor fi „fericite“, ci adesea
amare, cu pierderi de bunuri ale familiei dobândite în mod cinstit, lipsuri şi
privaţiuni, cu situarea absurdă într-o categorie socială, artificial creată, a
„duşmanilor poporului“.
Cartea începe, în mod logic, cu informaţii
asupra locului naşterii (Ploieşti), părinţi (intelectuali de sorginte ardeleană),
casa familiei, de neuitat (casă boierească din 1906, achiziţionată de bunicul
patern), vacanţele, prima amintire – de la vârsta de doi ani şi jumătate (!):
marele cutremur din noiembrie 1940. Apoi, o serie de întâmplări înregistrate
pentru totdeauna „pe hardul computerului“ natural şi proaspăt al copilului,
unele înţelese însă mai târziu, intricate cu evenimente din lumea adulţilor: mişcarea
legionară şi crimele săvârşite de o parte a acestora, tatăl plecat pe front,
bombardamentele, îndeosebi cele anglo-americane asupra rafinăriilor Ploieştiului,
refugiul ales neinspirat lângă pădurea de la Gherghiţa, unde se afla camuflat
postul german de radio Ilse 2, care avea emisiuni pentru toate ţările din
Balcani, fiind prin aceasta o ţintă. Ori poveştile bunicii materne, care găsea
timp să-i citească basmele lui Petre Ispirescu, ale fraţilor Grimm sau
aventurile lui Pinocchio, plimbările cu bunicul în docar, plecarea de la Ploieşti
la Buzău, la „Tata Moşu“, intrarea trupelor sovietice pe teritoriul ţării, în
august 1944. Apoi, întoarcerea acasă a tatălui rănit pe front, pregătirile
pentru şcoală (1945), rechiziţionarea casei de către soldaţii Armatei roşii,
imaginea distrugerilor din Ploieştiul postbelic, amintiri despre colegii de
clasă, prima învăţătoare şi profesorii din adolescenţă – sunt următoarele notaţii.
Digresiuni necesare se referă la „ascuţirea luptei de clasă“, la restructurarea
aberantă a învăţământului liceal, la sărăcia care se instalase în toate
domeniile: cozi interminabile pentru „un colţ de pâine neagră“ şi marmelada acră
din prune, percheziţiile domiciliare nocturne şi arestarea – fără motiv – a tatălui,
apoi perioada de domiciliu forţat, undeva lângă Râmnicu Sărat, într-un fost
garaj. Interesante sunt portretele colegilor de liceu şi menţionarea succintă a
traseului lor profesional. Negreşit binevenite şi memorabile sunt relatările
despre prestigioşi intelectuali de sorginte ploieşteană, între care profesorul
de istorie Nicolae Simache, o veritabilă legendă, creatorul a nu mai puţin de
patru muzee şi mai multe case memoriale.
Cărţile după care s-a pregătit pentru
examenul de admitere la Medicină sunt cunoscute întregii noastre generaţii,
precum era „Anatomia“ lui Sanielevici. Admis în anul întâi, este curând
exmatriculat, urmare a „vigilenţei“ unui coleg care îl turnase la secretariat că
era fiu de fost moşier şi că actul de stare materială din dosarul său era fals.
Va da din nou examen de admitere, la Iaşi, sperând că aici i se va fi pierdut
urma, dar în anul al cincilea este din nou descoperit că se folosise de
adeverinţe trucate. Astfel enumerate întâmplările n-au savoarea celor scrise,
autorul făcând adesea haz de necaz. Şi nici nu este scopul acestei prezentări
de a se substitui interesului şi plăcerii cititorului în a parcurge filele cărţii.
„Dacă sunt valoroase, scrie Valeriu Stancu, aşa cum se vădesc a fi rememorările
lui Adrian Aldea, cărora stilul, bogat, viu le asigură atractivitatea, faptul
în sine, povestea le conferă originalitate, dinamism, raportarea la factorul
social le înzestrează cu autenticitate, iar talentul le face să fie cunoscute,
preţuite, căutate, atunci amintirile (ca şi memoriile, jurnalul) constituie un
pact cu sine însuşi de care să profite «celălalt», adică tocmai cititorul.“
