Mi-e foarte greu să scriu despre cartea semnată de Viorica Ianusevici,Demenţa Alzheimer – ghid prin labirintul comunicării, când din ea
aflu că principalul factor de risc rămas pe sită, după cernerea a nu ştiu câtor
altora până acum suspectaţi, inclusiv a celor genetici, este vârsta înaintată. Et
avec de bonnes raisons. Pentru că nimeni n-a indicat cu exactitate unde, pe
drumul vieţii, e borna dincolo de care ar trebui să ştiu că my way s-ar
înfunda. Dacă 80 ar fi capătul, atunci mi-ar rămâne cam trei la sută zile de
trăit şi probabil că deja, „cu mers dizarmonic şi lent“, semn al bolii, „alerg“
pe şoseaua Alzheimer, dându-mi coate cu cei – şi, mai degrabă, cu cele
(doamnele sunt, statistic, mai longevive, mulţumesc Celui de Sus că are cine ne
îngriji la urmă) – de acelaşi leat. Or, dacă lucrurile stau aşa şi:
„insidioasă, cu moment al începutului nesesizat de cei din jur ori tăinuit cu
jenă de bolnav“, iminenta catastrofă, fără de leac şi fără de prevenţie (din
moment ce datele actului de naştere sunt hotărâtoare) a început, cum aş putea
fi capabil, netremurându-mi pana odată cu mâna, să scriu despre importanta
lucrare a doamnei doctor psiholog, din lăuntrul bolii mele? M-am rugat şi eu să
mai fiu lăsat, o frunză, un fir de nisip, o briză, o undă, un anotimp, cu
mintea suficient de clară pentru a izbuti! Dacă ruga-mi a fost auzită ori ba de
Cel ce trebuie, veţi observa dumneavoastră, stimaţi cititori.
Mai
întâi o necesară istorie: Kraepelin a numit în 1910 teribila boală („Die
Krankheit des Vergessens“) după patronimul psihiatrului german Alois
Alzheimer (1864–1915), care a descris simptomatologia acestei forme de demenţă.
Mai mult, a efectuat şi examenul necropsic al Augustei A., aşteptând cu răbdare
ca bolnava, după ce a îngrijit-o, să se stingă. Şi să descrie într-o revistă
medicală (1906) noduli pe fibrele nervoase, membrana celulelor atrofiată,
depozite stratificate ale unei proteine de beta-amiloid. Din 1981 însă,
separarea de până atunci în demenţă presenilă (Morbus Alzheimer: Augusta
avea 51 de ani) şi demenţa senilă de mult timp cunoscută (regele Lear)
va dispărea şi, având modificări morfologice de acelaşi tip, vom avea o singură
entitate diagnosticată ca Alzheimer. Totuşi, autoarea aminteşte de Naomi Feil
(n. 1932), care „consideră necesară tratarea diferenţiată a celor două forme“,
argumentându-şi poziţia cu „expertiza“ proprie. Diagnosticul trebuie formulat
cu prudenţă. „Totuşi, cu cât diagnosticul este stabilit mai curând, cu atât
intervenţiile terapeutice – medicamentoase şi nemedicamentoase – sunt mai
eficiente“, amânând stadiul vegetativ, „asemănător în manifestarea sa pentru toţi
bolnavii“. Nicio terapie însă nu poate determina vindecarea, cel puţin în acest
moment.
Apoi,
un loc important în economia lucrării îl are capitolul descriind simptomele
demenţei. Tabloul clinic este complex, iar manifestările, la început
insidioase, permit bolnavului şi anturajului să sesizeze că ceva se întâmplă.
Prejudicierea capacităţii de gândire, pierderea treptată a capacităţii de a
relaţiona social, asocierea unei depresii, perturbările de memorie asociate
curând cu tulburări de orientare asupra timpului, locului, persoanei proprii şi
asupra situaţiilor, tulburările de vorbire, încetinirea mişcărilor, tulburarea
capacităţii de concentrare a atenţiei, modificări de personalitate... Toate au
grade şi „scale“ de gravitate. Examenul neurologic descoperă semne în privinţa
coordonării motrice sau senzoriale (scăderea sensibilităţii olfactive).
Asocierea între demenţa Alzheimer şi depresie este detaliată într-un capitol
aparte, importante fiind criteriile de diferenţiere dintre depresie şi demenţă,
unul dintre acestea fiind tulburările de somn, care fac mai degrabă parte din
evantaiul simptomatic al depresiei decât din cel al demenţei. O clasificare a
demenţelor (D.) e oferită în capitolul următor: D. primară – cea mai
frecventă, e un proces degenerativ al creierului ca o consecinţă a unor boli
precum coreea Huntington, D. Pickshe, boala Parkinson, D. de tip Alzheimer; D.
secundară, de cauză vasculară – consecinţa îmbătrânirii unui organ vital,
ex. inima, a cărei suferinţă afectează buna funcţionare a creierului; D.
rezultând din combinarea celor două forme amintite. Demenţa vasculară cu
diferitele variante are comun faptul că este consecinţa unei îmbolnăviri
cerebrovasculare, cu apariţie bruscă şi evoluţie ulterioară fluctuantă. În
prim-plan sunt semnele neurologice, care privesc mai ales motricitatea şi
vorbirea. Cu timpul, se instalează şi un proces de pierdere masivă a memoriei.
Incidenţa bolii creşte odată cu vârsta, sexul masculin fiind mai afectat decât
cel feminin. În continuare, autoarea detaliază aspecte ale D. de tip Alzheimer
(uneori reluând ceea ce deja scrisese), de data aceasta însă luând în consideraţie
nu numai vârsta, ci şi cauzalitatea multifactorială a bolii, între care, poate
mai puţin vehiculate în mijloacele de informare medicale şi adiacent-medicale,
intoxicaţiile medicamentoase, otrăvirile (?) pe bază de aluminiu, disfuncţiile
renale solicitând dializă, boli imunodepresoare (HIV/SIDA, luesul), dereglări
metabolice, neimplicarea psihosocială, stresul... „Cel atins“, scrie autoarea,
ar mai putea trăi între cinci şi opt ani. Bolnavul nu ar deceda prin
inexorabilul proces degenerativ al creierului, ci ca urmare a unor boli
secundare (congestii pulmonare, de exemplu) ori din pricina imobilizărilor
îndelungate la pat şi a inactivităţii letargice a alzheimerianului. O pagină de
carte poartă subtitlul „Terapia medicamentoasă“, iar ceea ce e de reţinut e
faptul cât se poate de irefutabil: „Terapia medicamentoasă nu poate fi
prescrisă decât de către medic“. Of course! Viorica Ianusevici revine în
paginile următoare la prezentarea detaliată a stadiilor demenţei, la cele
propuse de cercetătoarea Naomi Feil, cu situaţii şi exemple pe care medicul
probabil că le cunoaşte, aparţinătorii le observă, dar candidaţii la Alzheimer
(iar proporţia seniorilor e de 90%) riscă, citindu-le, o agravare prin stres a
suferinţei lor nevindecabile. Descrierea stadiului IV – vegetativ, acela care
anunţă disoluţia ar putea avea un impact mobilizator chiar şi pentru populaţia
ortodoxă la solicitarea aprobării eutanasiei, deja legalizată în numeroase ţări
(şi) creştine. Bogată în citarea diferiţilor autori, cartea dezvăluie modalităţi
deja cuantificate, inclusiv prin existenţa unor instituţii specializate, care
fac ca evoluţia bolii alzheimerienilor să fie încetinită şi declinul asistat să
îi fie pacientului tolerabil, iar familiei acestora, suportabil. Se explică,
între altele, rolul terapiei prin mediu („organizarea mediului în care trăieşte
cel ce suferă de demenţă, spre a-i compensa deficitele prin activarea
resurselor“), se furnizează exemple de structurare a programului
bolnavului, se dau sfaturi/sugestii celor care îşi asumă instituţional ori
familial povara de neimaginat de grea a îngrijirii unui bolnav cu demenţă
Alzheimer.
